a face o a doua categorie din oamenii cari vorbesc limba terii și trăiesc oarecum după obiceiul ei (în casa unui mare boier și bărbat politic de frunte, fiul întreba dacă sînt în adevăr român, de vreme ce întrebuințez această limbă „în care tata nu vorbește decît rîndașilor”). Au răsărit multe feluri de a fi țerănist pe urmă, și voi veni și la acelea, dar un „țerănism” propriu al meu, ca și un conservatism neclintit, în ciuda metodelor revoluționare pe care am trebuit să le întrebuințez față de anume rezistențe, l-am învățat acolo, în umbra vechilor ziduri și între oameni cari vorbeau de trecutul nostru prin însăși înfățișarea lor, prin fiecare cuvînt din graiul lor bogat în aceeași măsură ca și cea mai cuprinzătoare de trecut din inscripțiile de deasupra portalelor.
Un alt om se forma astfel pe neștiutele din ostenelile zilnice ale profesorului și cercetătorului științific. Și fiecare din cărțile nouă, care se îmbulzeau, însemna o etapă a acestei prefaceri în tot mai larga desfacere de orizonturi.
Sate și mănăstiri din România, carte tot așa de necetită astăzi ca și cea mai mare parte din opera mea care nu e de strict caracter istoric – și nu e a mea paguba —, a apărut astfel la 1905. Dar ea nu putea decît să facă a se prevedea lucrul viitor, lucrul imediat, în alte zări.
Era cu neputință să merg pînă la hotarul Bucovinei fără a căuta să urmăresc mai departe aceeași viață trecută, același fel de a trăi actual, dincolo de acest mizerabil hotar. Voi spune aiurea ce datoresc legăturilor cu un om de un mare talent și de o energie rară, care a fost prietenul meu Gheorghe Popovici. Deocamdată, m-am trezit cu vedenia, peste Molnița, a Sucevei lui Ștefan cel Mare. Într-acolo era să mă îndrept singur la cel dintîi prilej de vacanță, și cu banii lui Filip care plăteau publicația precedentă. Pe statul român, trecînd de la un grup de politicieni la altul, l-a privit tot așa de puțin
