totalul meritînd să fie reluat, cu tot ce după aceea au dat alții. Aceia cari adeseori se bucurau de tot ce-mi lipsea mie: generali cari aveau la dispoziție soldați, fotografi, desemnatori, ori diletanți cari, plecînd cu automobilul, aproape necunoscut atuncea, duceau cu dînșii slaviști experimentați, pentru ca apoi, fără a ținea samă de cît de nesigură e orice întregire, cu literele șterse, cu cele îmbinate, cu cele aruncate deasupra rîndurilor, să înceapă prin aprigul proces împotriva cui semnalase însăși existența inscripției. E așa de mare rolul divinației, încît, cu toată incomplecta mea stăpînire a vechii slavone, am putut îndrepta de atîtea ori lectura unui slavist, fie și nu îndestul de „științific”, ca episcopul Melhisedec, fără a mai vorbi de un Ghenadie de Rîmnic pentru Oltenia.
Dar, înainte de orice, cunoșteam, acum, pe omul de la noi. Îl cunoșteam în conversația din biserici, în arătarea drumului, dar și oprindu-mă la hanuri de drumul mare, dormind prin arhondaricuri de o patriarhală simplitate, în dangăt de clopote și lătrături de dulăi, cu o legiune de purici călugărești bortilindu-mi pielea, ori bun bucuros că, după ce bogatul proprietar își lua la căderea nopții rămas-bun de la mine și se retrăgea singur în castel – ce rare erau primiri ca a dlui Ghica-Deleni, care de la moșia strămoșească îmi trimetea pe fiul său ca să mă ieie de la Hîrlău și mă reținea o zi în mijlocul familiei sale patriarhale, făcînd să ni se aștearnă în vechiul salon al oglinzilor! – un onest țigan îmi oferă mie și soției mele, tînără și credincioasă întovărășitoare prin toate coclaurile, un pat de scînduri goale acoperit cu o zeghe aspră. Am întîlnit și cîte un mojic din clasa „cultă” în aceste călătorii de cercetare – dar și de aceia foarte puțini, centrele mari atrăgînd așa de mult această speță —; la țerani însă n-am găsit decît bunăvoință și o politeță îndătinată care fac mai mult decît cincisprezece ani de guvernantă ai celor deprinși în viață
