cheltuiala mea, pe cît îl interesa de puțin rezultatul studiilor mele. Și plata pentru Istoria lui Ștefan cel Mare și pentru broșura despre serbări o refuzasem în chipul cel mai hotărît; era să trăiesc însă pentru ca, la bătrînețe, să mi se facă un proces pentru însușirea banului statului, să mi se arunce în obraz vilele ridicate din acest jaf al tezaurului public și să se facă glume de cel mai bun gust cu privire la „cei trei regi” pe cari i-am „supt”. În viața mea n-am primit nimic de la o munificență regală, pe care n-aș fi consimțit s-o accept și, cînd marele premiu al Fundațiilor Regale mi-a fost acordat, am rugat pe adjutantul regal să-l treacă Universității pentru a face un fond pe numele copilelor mele pierdute, înlăturînd numele de familie, și cel dintîi care s-a prezintat pentru a tipări ceva din acest fond a fost un elev de odinioară, devenit insultătorul meu.
Dar m-am abătut de la înșirarea unor călătorii care acum nu se mai făceau din voința mea, ci din fireasca înlănțuire a împrejurărilor, cu toate lucrurile bune și de folos, care nu trebuie să vie de la impunerea dinafară, ci de la o nevoie internă sau din însăși logica lor proprie.
În Bucovina m-am dus, într-o a doua călătorie, singur-singurel. Am petrecut cîteva zile în Suceava la profesorul Eusebiu Popovici, într-o vastă locuință fără stăpînă, unde am putut cunoaște și pe un bătrîn foarte alb, cu înfățișarea blajină, de o modestie fără păreche, care era Vasile Bumbac, contemporanul lui Eminescu și autorul unei poeme în care e același ritm, aceeași clocotire de viață nouă venind din adîncurile înseși ale neamului. Foarte neegal, adesea imitator și mai palid al lui Alecsandri, el introdusese în povestea descălecării Moldovei nu numai o inspirație istorică de o perfectă autenticitate, dar și tot ce se păstrează ca voie bună, generozitate și
