iar funcționarul cumpărător, pretextînd că le-a distrus ploaia, le-a vîndut și el zelosului cercetător al trecutului nostru negustoresc, d. Furnică; ba erau chiar și mostre de praf de pușcă de pe vremea Mariei Terezei, pe care, cînd le-am cercat în odaia otelului „împăratul romanilor”, pentru mine de „ploșnicioasă” amintire, etajul s-a umplut pe trei zile de mirosul de ceapă cu care se tratau reciproc războinicii din acea vreme. Supt gangul otelului lăzile cercetate se ridicau, ceas de ceas, movilă, pe cînd cu o înfricoșată grabă copiam și rezumam actele mai importante, strămutat sufletește în lumea acestor interesanți și simpatici ișlicari cărora prietenul negustor ardelean, „hagiul”, a cărui boltă se mai vedea și se mai vede încă în Sibiu, le trimetea de toate cele din Apus, de la piese de îmbrăcăminte pentru jupîneasa și coconița, pînă la Enciclopedia franceză, periculoasa, revoluționara Enciclopedie franceză, pentru un cleric altfel așa de evlavios ca scriitorul și traducătorul Chesarie de Rîmnic. Din aceste hîrtii urmăream în drumul său la Karlsbad, unde între „duchi“ și „duchese”, cinstit de ambasadori ca al Spaniei, uita așa de mult pe buna sa soție craioveană, care-i trimetea toate premenelile necesare pentru costumul său oriental, pe ultimul Știrbei din ramura veche. Era acolo și o bogată mină pentru istoria scrisului românesc, de clerici și de mireni, ca învățatul elenist Grigore Brîncoveanu, printr-a cărui bibliotecă, apoi prădată și risipită, de la biserica grecilor din Brașov, am cercetat, nu fără folos, ori ca Florian Aaron, istoricul ardelean din București, și Eliad, comandîndu-și la Sibiu materialul pentru tipografie. Ce n-am luat pentru mine am trecut – tot așa de dibaci ca odinioară corespondența consulilor austrieci în Muntenia, strămutată și uitată la Sibiu, în retragerea sa din vremea napoleoniană, de consulul sas Merkelius —, și am putut astfel depune, în ciuda pazei ungurești de la graniță, la Academia Română.
