Voi străbate, cîndva, Ardealul de la un capăt la altul, oprind trăsura, plătită din punga mea – d. Goga, acuma alt om decît tînărul student de la Budapesta și decît visătorul din primele poezii pe care mi-am făcut cea mai plăcută datorie să le salut, va vorbi de nu știu ce rechiziții de la preoți pentru excursii de „sultan“ răsfățat sau conrupt —, la fiecare bisericuță, pătrunzînd în mizeria ei umedă, răsfoind vechile cărți de slujbă, căutînd în ele fărîma de adevăr contemporan, care, unită cu alta, și ea păstrată din întîmplare, fără gînduri de „istorie”, alcătuiau o vedenie de trecut românesc, întrucît, pe acele vremuri aspre, ea era cu putință. Așa s-a făcut, fără înaintaș, fără călăuză și fără îndemn, culegerea inscripțiilor și însemnărilor ardelene care a apărut, în seria oficială, la 1906.
Cum aveam acuma locul de publicare, se părea că însuși norocul vine cu carul la moara care umblă. O dată, călătorind, pentru scopul de informație națională despre care va veni vorba pe urmă, prin Oltenia, am ajuns la poarta mînăstirii Brîncoveni, înoă așa de bine păstrată prin grija administratorilor ospiciului. Alături era conacul unde Grigore Brîncoveanu, Bibescul înfiat de elenistul de pe la 1820, își ținea arendașii, dintre care ultimul fusese un Skedaresi. Casa, aparținînd acum amicului meu Brîncoveanu, era complect pustie; un tablou, bunișor, de Lecca, atîrna încă pe păreții goi, iar, în pod, Doamne! , dintr-un gros strat de praf, îngrămădit de vreo cinzeci de ani, răsăreau colțuri de hîrtii care se cereau dezgropate. Și, cînd s-a terminat întreagă această operație, aveam înaintea mea toată arhiva mănăstirii Hurezului, rămasă în mînile eforului de pe vremuri al”Așezămintelor Brîncovenești”. Și aici o viață, o întreagă viață, în care-și aveau, încă de pe la 1700, rostul lor Voievozii ctitori, boierii ajutători, egumenii, protopopii, preoții. Era o impresionantă exhumare. Puse în saci, hîrtiile au plecat spre
