dinastia aceasta de cîmpulungeni ridicată prin vrednicia lor pînă la Scaunul domnesc al lui Ștefan cel Mare.
Pentru a se adăugi o nouă recoltă am mers și în Suedia. Cu totul altă lume în maiestuosul Stockholm, clădit din piatră, în jurul masivului Palat regal, deasupra lacurilor minunate, în legătură cu Marea. Deprinsesem încă de la Paris această clară limbă vocalică în care baza fineză a țerii înlăturase sunetele germanice obscure și influența adusă de la Nistrul nostru tracic mutase articolul la sfîrșit ca la popoarele dunărene. Am putut strînge astfel singur și pregăti cu traduceri, pentru publicație, destule fragmente de rapoarte diplomatice constantinopolitane.
Și am făcut cunoștința unui om a cărui atenție, prin petrecerea lui Carol al XII-lea la Bender, era mai de mult atrasă asupra țerilor noastre. Bunul, prietenosul Theodor Westrin, director al Arhivelor, a rămas legat de mine și de noi mult timp după ce-și părăsise, de bătrîneță, funcția, pînă cînd, mai dăunăzi, l-am văzut zdrobit de ani și de urmările unui accident, dar și din patul suferinților lui arătîndu-mi, prin cartea pe care mi-o înfățișa, interesul pentru lucrurile românești.
Documentele Callimachi, cărora le-am adaus două prefețe muncite, dintre care una e istoria unei lungi părți din secolul al XVIII-lea, au apărut în două volume, frumos și luxos lucrate la”Minerva” lui Filip, abia în 1902. Pînă atunci însă putusem da, în această vreme de mare, dar și de atît de bucuroasă încordare a tuturor puterilor, acte de deosebită însemnătate privitoare la familiile Cantacuzino și Brîncoveanu.
Întîmplarea, care, așa oarbă cum pare, își are totuși căile ei necunoscute, m-a făcut să descopăr, într-un manuscript adus de la Muzeu la Academia Română, însuși carnetul de student, la Veneția și la Padova, al stolnicului
