Constantin Cantacuzino, căruia, cu cîtva timp în urmă, îi putusem atribui, prin comparația cu manuscriptele din Bologna, Cronica Anonimă, atît de importantă, chiar anacronică în cugetare și stil, a începutului neamului românesc înțeles ca o singură unitate. Am comunicat amețitoarea descoperire bătrînului șef al conservatorilor, G. Gr. Cantacuzino, întrebîndu-l dacă ar consimți să susțină publicarea acestor revelatoare pagini, împreună cu însăși Cronica și cu ce credeam că mai poate fi considerat, în scrisul timpului, ca opera acestui învățat boier. Învoirea mi-a venit îndată, și Filip și-a putut cheltui tot meșteșugul de artist născut ca să dea eleganta cărticică în care se cuprind Operele lui Constantin Cantacuzino (1902).
G. Gr. Cantacuzino, din care amabilitatea lui Delavrancea, trecut de la liberali la celait capăt al ideilor politice, a făcut un mare orator și pe care lumea care-l vedea trecînd în faitonul său cu livreaua familiei, cu cilindrul în cap, surîzînd ca un președinte de republică în dreapta și în stînga, îl considera ca un simplu personagiu decorativ, era un om plin de rasă, mîndru de originile sale, pe care le-ar fi vrut nu numai împărătești bizantine, dar și legate de „pairii” de Franța, de dinastia Valois însăși, cum pretindea un Cantacuzin aventurier și parazit, care cerea o pensie lui Henric al II-lea, regele Franței și, cu toată stricta economie, luată puțintel în rîs, a unor venituri enorme, de pe moșii cît o țară, un suflet de o rară bunătate și de o cultură deosebită. Frumuseța cărticelii din 1902 l-a sedus, și astfel m-a rugat să-i fac plăcerea de a-i tipări – neapărat boierește, adecă fără ideea măcar a unei răsplătiri boierești – Genealogia Cantacuzinilor, la care s-ar adăugi multele documente inedite pe care le păstra în mari cartoane roșii.
Lucrul nu era chiar așa de ușor, deși eu aveam timp pentru orice și pentru oricine. O curioasă temere de
