vremuri și-l pregătise pentru clipe de supremă primejdie. În zădar au cerut ocupanții, lucrătorilor rămași, și cu amenințările cele mai impresionante, să le spuie unde mi-am găvozdit biblioteca. Li s-a răspuns că voi fi luat-o cu mine. Iar stăpînitorii se primblau zilnic pe scîndurile a căror mișcare și al căror răsunet le-ar fi putut arăta unde se află o nouă și atrăgătoare pradă. La întoarcere, unul din colaboratorii mei la tipografie mi-a anunțat că scumpele mele cărți sînt păstrate, și ele mi-au revenit la București cu izul îndelungatei petreceri la umezeală și uneori cu neștersele semne ale acesteia. La București, corespondența mea fusese descoperită, dar prietenul meu, librarul Suru, fiind și el refugiat în Moldova, dna Suru a dat agenților poliției militare ce trebuia ca să tacă, făgăduind și o distrugere care nu s-a făcut. Astfel am pierdut în aceste grozave împrejurări mult mai puțin de cum mă puteam aștepta.
Tipografia fusese păstrată de germani pentru proclamațiile și înștiințările lor. Cum „nu plătisem impozitele”, ei anunțaseră scoaterea ei la licitație, dar prietenii din Vălenii de Munte, în frunte cu bunul șef al gării, Dimitriu, care era să moară pe urmă ars, s-au oferit s-o cumpere ei, păstrînd-o astfel. Casa însăși era menită unei distrugeri în ultimul moment. Plecarea s-a făcut însă cu atîta grijă încît s-a uitat făgăduiala pedepsitoare. Dar se chemase toată țigănimea pentru a-și împărți ce mai era înăuntru: din nou, Dimitriu a intervenit, oprind inconștientul jaf.
În localitate, germanii, întrecînd cu mult pe austro-unguri, fuseseră deosebit de cruzi. Pentru o veche armă de vînătoare rămasă într-un colț se rostea osînda la moarte, îndată adusă la îndeplinire. Mi s-a spus că un nenorocit a fost silit să-și poarte crucea pînă la locul de execuție.
Munca silnică era la ordinea zilei, și nimeni nu era cruțat. Brutalitatea celor ce descălecaseră în casa
