larg, cu sentimentul proprietarului legitim, un domn Gágyi Jenö care, înainte de aceste împrejurări, istoric rîvnitor, făcea notițe despre cărțile românești la una din marile reviste de specialitate din Budapesta.
Această procedare mă face să mă gîndesc la ceea ce, în circumstanțe întru cîtva asămănătoare, dar firește fără ca mîna mea de „biruitor” să se fi atins de lucru străin, am crezut că trebuie să fac eu însumi. Ori de cîte ori mi s-a prezintat o carte furată, am refuzat-o, primind doar, rareori, volume sau documente cărora nu li se mai putea găsi urma și a căror origine nu putea fi bănuită. Gînd un colonel prieten a crezut că-mi poate aduce, în prima fază, fericită, a războiului, două vase de preț, le-am răspins cu indignare. Cînd, după război, la vizita făcută de Liga Culturală vechii stăpîniri a lui Ștefan cel Mare din Cetatea-de-Baltă, am cercetat și castelul contelui Haller, care lăsase, ca o protestare contra jafului făcut de țeranii de pe moșia sa, biblioteca risipită și documentele sfîșiate pe podele, și mi s-a dat de cineva din sat o carte pe care am găsit pecetea stăpînului, ea a fost trimeasă imediat prin poștă aceluia care avea drept asupra ei. Mi se pare că o elementară solidaritate morală între oamenii culți cere aceasta.
Cele mai multe din cărțile mele erau la Institutul sud-est european în București, și de aceea au scăpat, salvîndu-se astfel o harnică operă de adunător timp de mai multe decenii: voi arăta mai departe soarta colecției, care e astăzi la îndemîna oricui. Cîteva cărți numai le-am găsit înstrăinate la anticarii cari-și aveau pe atunci lăzile pe cheiurile Dîmboviței și cari mi le-au restituit fără nici o obiecție. Dar miile de volume, unele frumos legate, de care mă foloseam în lucrul meu zilnic, fuseseră coborîte, de lucrătorii mei credincioși, după indicațiile ce dădusem, în odaia secretă de supt scîndurile cerdacului, în ascunzișul pe care boierul de pe