Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 2- Luptă.djvu/244

Această pagină nu a fost verificată

lui așa de bine gospodărită a scurtat zilele bătrînului boier Iancu Cereșanu, care fusese, icoană a altor timpuri, o providență pentru oricine avuse nevoie de ajutor: sicriul lui pe un car cu boi a fost dus singuratec în umbra plopilor cimitirului. În acest timp alții, și mai ales altele, se puneau la dispoziția ofițerilor germani, cărora li se dădeau petreceri, ei fiind urmați apoi cu adînci păreri de rău la plecarea lor din Văleni. Educația patriotică nu fusese dată acestui popor nici prin netrebnica școală, nici printr-o bună cetire literară. Dar ceea ce lipsea claselor de sus, poporul o suplinea prin instinct, acel minunat popor care căuta și în neobișnuite lumini pe cer vestea că „se întoarce România”.

Săptămîni de zile le-am mai petrecut în București, mîngîiat și întărit, în ciuda veștilor rele care se îngrămădeau și a prevederilor despre ceea ce fatal trebuia să se întîmple, prin stăruitoarea muncă la ziar. Rămas cu gîndurile mele, n-aveam la cine să întreb cu privire la ultimele noastre sforțări. Pe șeful guvernului mă hotărîsem să nu-l mai cercetez: ce mai puteam avea comun cu cine regreta că nu se poate încheia o pace separată! D. Duca era însăși întruparea îngrozită a dezastrului, tot mai evident. Iar, în ce privește pe ministrul de Război, Vintilă Brătianu. două amintiri vor ajunge ca să i se vadă starea de spirit.

După plecarea alor mei la Ploiești pentru a lua trenul de Moldova, mă întorceam la București, într-un tîrziu. La gară, voinicul șef Bengescu mi-a spus cu groază că”Predealul nu mai răspunde la telefon”: deei frontul ar fi spart acolo și valul ar fi să se reverse asupra văilor deschise. Eram rugat să duc vestea aceasta la București. Pe frumoasa noapte cu lună alergam grăbit către capitala amenințată cu invazia. Dar în oraș nu era nimeni dintre aceia cărora le-aș fi putut vorbi: de frica avioanelor dușmane dormeau pe la prieteni din împrejurimi.