da, editorii oferindu-mi doar obișnuita plată pe coală): că, adecă, o Turcie nouă, strict națională, trebuie să apară în locul acelui Imperiu otoman a cărui perpetuare nu putea să fie decît un anacronism.
Rezultatul a fost că la conferința mea de la Universitate despre relațiile între noi și turci, în care am arătat că națiile ca atare nu și-au stat niciodată dușmănește față în față, conferință care s-a și publicat în limba franceză, oaspeții au zăbovit mai mult de o jumătate de ceas. Astfel de adevăruri, care erau să se prefacă așa de iute în realități – și ce fanatice realități! —, nu plăceau. Mai agreabile erau discursurile de la banchet.
Între ele, și unul al lui Xenopol, multă vreme supărat pe mine pentru că-l apreciasem și ca „popularizator” al istoriei românilor și-mi răspunsese cu violență privitor la politica lui Mihai Viteazul, tăgăduind apoi orice merit Istoriei românilor în limba germană, dar revenit la bune sentimente după o mișcătoare scenă la Universitatea din Iași, așa încît, intrînd eu foarte tîrziu la Academie, și numai cu un vot de simplă majoritate, cuvîntarea de primire a fost a lui. Cu acest prilej, el scotea în relief popularitatea care, cu toate dușmăniile coalizate contra mea, se ținea și mai departe de o operă de devotament și sinceritate. Iar eu trebuisem după obicei să vorbesc despre predecesorul meu, care se întîmplase a fi tocmai unul din cei mai înverșunați dușmani, Tocilescu, și evitasem ipocrizia sau impietatea, între care aș fi vrut să aleg, vorbind de faza istoriografiei pe care o reprezintă acela și de totalul tendinților care au dominat în scrierea istoriei mai de curînd. Discursul a fost cuprins apoi în cărticica de Introducere în studiile istorice.
Dar, întorcîndu-mă la vizita turcească, de care m-am depărtat așa de mult, mi s-a părut că descopăr sensul ei – și în același timp o urzeală mai întinsă și mai completă în care se căuta a ne prinde – cînd unul dintre oaspeți
