mi-a pus întrebarea dacă ținem așa de mult la tratatul din București. De fapt, cu gîndul la acea conflagrație europeană pe care Austro-Ungaria, ciudoasă pentru actul din august 1913, o dorea cu toată puterea, se dorea o înțelegere a noastră cu bulgarii și turcii în vederea unei zdrobiri a nesuferitei Serbii Mari.
Ca de obicei, mă retrăsesem la Vălenii de Munte pentru cursurile de vară, cînd o telegramă mă înștiință de ultimatul austro-ungar multă vreme pregătit și acuma ieșit la iveală cu aprobarea smulsă lui Wilhelm al II-lea care, el, prețuia pe sîrbi și avea o scîrbă aproape fizică față de tenebrosul și cabotinescul caracter al lui Ferdinand de Bulgaria. Peste cîteva ceasuri eram chemat la București de Brătianu, cu care acuma relațiile erau bune, opoziția mea fără perspectivă fiind între margenile stricte ale interesului general.
Am arătat aiurea[2] cum am fost întîmpinat de primul ministru, care-și făcea un joc al mîndriei sale să întrebe pe unii, ca și pe ceilalți, pe prietenii vechii legături cu Tripla Alianță și pe aceia cari, ca mine, doreau de mult ca acea legătură, care ne oprea așa de mult fără să ne garanteze mai deloc, să fie ruptă și cari puneau nădejdi, nu pe deplin întemeiate, în vizita la Constanța a țarului, chiar dacă de acolo el mersese la Chișinău pentru serbările de comemorare a anexării. Din acea carte se poate vedea starea de spirit cu care m-am întors după ce fusesem întrebuințat și eu în această comedie, care se poate să fi fost diplomatică – și ministrul Angliei, Barclay, va repeta pe urmă fraza de supremă satisfacție pentru asemenea dovezi din partea lui Brătianu: „il est malin Bratiano, il est malin!” – dar lipsea din această încercare cu oamenii generoasa sinceritate, frumoasa convingere fără care nu se poate un adevărat om politic.
