atunci – „multă umilință” —, cu ce e acum, și eu mă îndărătniceam să explic că „așa erau împrejurările”.”Da, Maiestate, dar Maiestatea Voastră a venit în mijlocul unei societăți de boieri, pe cînd acest biet copil fără tată și fără mamă…” Deci, firește, n-am plăcut.
Numai încă o dată tot la Sinaia, era să văd pe acela care a fost Domnul zilelor mele mai tinere și a cărui stăpînire părea că nu trebuie să aibă un capăt, așa de complect se încorporase în el regalitatea însăși. Tot în legătură cu împrejurările din Balcani, am fost chemat la Sinaia ca să dau lămuriri nepotului reginei, prințul de Wied, cu privire la acea domnie albaneză în care regele vedea mai mult o încurcătură, dar nu voia să refuze această satisfacție soției sale. Mi-a spus scopul pentru care fusesem invitat și cum, anunțîndu-se că masa e servită, arătam că vreau să-l urmez, mi-a făcut semnul că mie mi se cuvine altă ușă.
Dejunam pentru întîia oară în acest castel de a cărui alcătuire și împodobire, bucată cu bucată, după cele mai bune tradiții renane, fără nici o legătură cu ale noastre, întemeietorul dinastiei era așa de mîndru. Erau acolo pe lîngă moștenitori și perechea de Wied, nu știu ce înalt funcționar de la Căile Ferate care, lovit de epilepsie, a căzut supt masă, fără să se fi produs, în această glacială atmosferă de severă etichetă, nici o altă mișcare decît a lacheilor, și indispensabilul Kalinderu, care repeta, cu glas de să se facă auzit, că a „mîncat un picior de pui”. Grav, trist, foarte slăbit, regele își consuma dieta fără a rosti un singur cuvînt. Din partea mea, între vorbareța doamnă de onoare Bengescu și încă mai vorbareța prințesă de Wied, vioaia, bruna și fina urmașă a Cantacuzinilor, prin soția prințului de Sayn-Wittgenstein, ale cărui memorii i le-am dăruit acelei care era să fie regina Albaniei, n-aveam decît greutatea alegerii între două conversații tot așa de neobosite.
