La urmă, prințul, nalt, drept, blond, osos, discret, mă luă de o parte ca să întrebe pe acela care a scris despre Albania ce crede despre misiunea ce stă să i se încredințeze lui. – Alteță Regală (mi se spusese că așa trebuie să intitulez pe viitorul „mbret”, adecă”Împărat”, albanez), dacă Alteța Voastră Regală va scuti pe supușii săi de orice impozit și le va da și o pensie viageră, va stăpîni asupra Albaniei. – Cred că și fără aceasta. Viitorul trebuia să-mi dea dreptate mie: albanezul nu era să se lase stăpînit decît tot de un albanez.
Deci. În toamna anului 1913, am mers la Belgrad, întovărășit de fostul meu elev, acum consul sîrbesc, Svilcosić, și de reprezintanții eforiei bisericii Madona Dudu, al căreia era clopotul. Vaporul ne-a debarcat pe cheiul gării de graniță, unde, pentru motivele „sanitare” iscodite de unguri, am trecut în vagoanele de clasa a III-a, complect întunecoase, ca să ajungem peste cîteva minute în luminoasa gară a capitalei sîrbești.
Am fost primiți îndată de Petru I, d. Svilocosić avînd grijă să înștiințeze pe dd. Carianopol, un tînăr avocat și Alexe Gioroceanu, profesor – cari vor comunica apoi ziarelor ce a spus în audiență regele, și aceasta va atrage o dezmințire oficială —, că trebuie să renunțe chiar în drumul spre Noul Conac, pe care-l vedeam acuma isprăvit, impozant prin pătratul lui alb, la țigările lor.
Tuns scurt, cu mustățile de colonel al lui Napoleon al III-lea, slab, tîrînd puțin piciorul, regele privea cu niște ochi buni de absolută francheță, și vorba lui franceză, înceată, avea un ton de duioșie, explicabil prin marea lui greutate de a auzi. Nu-i putusem încă arăta clopotul, pe care vameșii unguri îl opriseră înadins, așa că a trebuit să fie trimes un adjutant regal ca să-l aducă dar, cînd clopotul a fost acolo, în curte interioară, mînile zbîrcite dezmierdau metalul istoric:”Cînd mă gî:idesc că și ale bunicului meu l-au