victoria contra rușilor în Moldova, și să se strecoare cu agonia lui în colțul de la Țibănești, unde era să-l acopere pămîntul livezii strămoșești.
Ruptura cu direcția politică pe care crezusem că trebuie s-o sprijin cu ce mijloace și cu ce popularitate aveam s-a produs răpede supt presiunea împrejurărilor, care încă din 1906 mi-au arătat cît de deosebit eram ca idei și tendințe de oamenii cari aplaudaseră, din prietenie sau din simplu interes, pe vorbitorul de la Teatrul Liric.
Din ce în ce mai mult Sămănătorul, care prezintă și apăra o întreagă literatură nouă, vrednică fără îndoială de toată atenția și iubirea,, se ridica împotriva maniei francomane care, – cum am avut putința s-o spun la Paris chiar, între zidurile Sorbonei, la deschiderea cursului meu, după ce auzisem din gura decanului, un om ca d. Brunot, cuvinte a căror inspirație venea însă de la București, – folosea foarte puțin Franței însăși, prea mare și prea mîndră ca să aibă nevoie de maimuțele superficiale, și care în ceasul cel mare s-au dovedit și cinic necredincioase, din boierimea și „ciocoimea” românească. Da, am cerut, la un moment dat, pentru a se apăra această încă fragedă plantă a scrisului indigen, cetit abia în cîteva sute de exemplare, vama contra cărții străine la modă, fără a avea însă naivitatea să cred că ea va fi în adevăr impusă.
În această dispoziție de spirit, care nu era numai a mea, ci a unei întregi generații, am aflat că la Teatrul Național, pentru societatea de binefacere”Obolul”, se va reprezintă în limba franceză, cu concursul unui număr de diletanți inteligenți, de cari și nația lor avea nevoie, o piesă bulevardieră. O protestare mi s-a părut necesară pentru ceea ce, în gîndul organizatorilor, în frunte cu dna Scarlat Ferechide, sora lui Marghiloman, nu era desigur o provocare a sentimentelor pe care le ignorau prea
