Ioan Carp, cu rangul Agă, de faptele bune gol, Celui care știe toate închină acest pristol, era cu mult mai mult el însuși, cel ascuns de privirile tuturora, decît pe larga scenă a vieții, pe care a umplut-o cu convingerile sale, bune-rele, dar totdeauna oneste.
Dar vremea trebuia să ne puie și în alte legături, în care, la glumele lui corosive contra celui ce urma altă direcție, am găsit răspunsul pe care mi-l dădea și mîndria mea firească și dreptatea pe care mi-o știam.”Ce faci, dezechilibratule?”, îmi strigă el în auzul tuturora la prima întîlnire în Cameră, cu mine ca deputat, și răspunsul, care se impunea, peste orice considerații, a fost:”Mai bine dezechilibrat decît nebun curat” ori, altă dată, îmi arunca în față că nu știu ce e o mare proprietate și-i obiectam preferința mea pentru altă formă a proprietății mari decît castelul feudal între colibele neștiute ale țeranilor, desprețuiți și ca țerani și ca români:”Să trecem în secțiuni, domnule președinte“, cerea el, desprețuitor și sec, ca să-și audă apoi:”Acolo, d. Carp poate fi mai de folos decît a dovedit-o aici“.
Dar ce era în adîncul acestui mare suflet moldovenesc, precum avusem prilejul să aflu în zilele petrecerii la Țibănești, răzbea și peste aceste neplăcute ciocniri, în care, încolțit, nu putusem face altfel decît să mă apăr. La discuția legii Dobrogii, el a găsit un cuvînt pentru mine, iar în memorabila ședință în care, pe vremea neutralității, se discuta orientarea României, el, cel așa de crud cu Take Ionescu, de ale cărui „prostituții“ vorbea, atingea elegant deosebirea de vederi, tot așa de hotărîtă, cu mine, vorbind de „un talent care nu mai are nevoie să fie dovedit”. Cu această ultimă impresie m-am despărțit de omul care, credincios unei fanatice convingeri în ședința Consiliului de Coroană, își oferea morții copiii, dar dorea să fie învinsă România pornită pe cealaltă lăture, pentru ca, apoi, să stea dîrz în fața ocupanților, urîndu-le însă
