mult pentru a le desprețui. Am adunat pe studenții mei – și s-au adaus atîția alții – pentru a le spune, nu în sala mea de cursuri, cum n-aveam dreptul, ci în culoarele Universității, ce înseamnă pentru un popor cultul limbii în care de-a lungul generațiilor i s-a întrupat, nu numai gîndul și simțirea, dar viața însăși. Pentru seara de 13 mart – fatidică dată și pentru treisprezece și pentru Idele lui Mart —, anunțam apoi o adunare cetățenească în sala de întruniri din fața chiar a Teatrului Național, și aici m-am găsit în mijlocul unei adevărate mulțimi revoluționare, în care, cu toate urîtele obiceiuri ale politicii de partid de a folosi din orice, sînt sigur că nu era un singur agent electoral.
Lumea oficială începuse a se emoționa. Regele era în străinătate. Prințul Moștenitor și Prințesa”Maria erau așteptați pentru reprezintație; bătrînul prim-ministru se lăsa condus de fiii săi, Mihai și Grigore Cantacuzino, cari înțelegeau să nu se ție samă de o manifestație „copilărească”. Marghiloman mi-a propus să opresc orice demonstrație, cu asigurarea că nu se va mai face o asemenea afirmație de străinism în Teatrul Național însuși. Îmi era imposibil, chiar dacă aș fi crezut că așa va fi, să opresc puternicul curent. Consultat, jovialul prefect de poliție Moruzi, „cneazul”, care cunoscuse familia tatălui meu și-mi vorbise cu simpatie de dînsa, dăduse voie ca o demonstrație cu cîntece naționale să se facă în fața sălii de spectacol, neîmpiedecată, dar fără violențe. Era și ceea ce recomandam ascultătorilor mei, pe cari pe departe nu-i credeam așa de cîștigați pentru orice acțiune.
Mă retrăsesem acasă, cînd doi dintre studenții mei îmi aduseră, pe la ceasurile unsprezece, vestea că în Piața Teatrului se varsă sînge. Chemată de tinerii Cantacuzini, poliția atacase pe manifestanții cari începuseră a lovi în trăsurile luxoase ale invitaților, speriindu-i, fără ca ei să poată înțelege rostul acestui act de dușmănie. Poliția nu
