care se va uni mai tîrziu, la alții, cu cea politică, acest „curent” prindea. Cele trei sute de exemplare ale revistei se epuizau răpede, Filip singur făcîndu-le socoteala, pe care noi n-o știam, poate nici proprietarul improvizat, Iosif; în școli, Sămănătorul se cetea supt bănci, iar în Ardeal el a ajuns mijlocul de căpetenie prin care o nouă generație, cu alt orizont decît al discuțiilor cu stăpînii, la care o dată a fost atras și d. Goga, se punea în legătură cu clocotul de optimism activ din Regat.
În lumea politică desigur nu se cetea Sămănătorul, cum nu se cetea nici un fel de literatură, afară de un mic grup de femei inteligente, ca dnele Adina Olănescu și Marghiloman, cea din urmă reușind să facă a se pomeni scrisul românesc și într-un discurs la Cameră, ceea ce era o adevărată revoluție. Fără a fi un cetitor asiduu în domeniul poeziei și nuvelei, Filipescu, atît de vioi și de atent la ce se petrecea în jurul său, și-a dat sama cel dintîi că această mișcare literară, de un caracter așa de energic naționalist, corespunzînd deci noilor tendinți ale spiritului său, poate deveni o forță și în alt domeniu. Astfel s-a ajuns la contactul meu, menit să fie de un singur moment, cu viața politică, și chiar cu viața politică de partid.
Nu voi uita seara în care, întîlnindu-l la Șosea, Filipescu a început să-mi vorbească, la început fără nici un gînd de a întrebuința curentul pe care începea să-l zărească, de veștejirea partidului în care stătuse neclintit de la întoarcerea sa de la studii, partid pe care-l ajutase cu munca și cu averea și în serviciul căruia pusese un așa de extraordinar temperament. I-am arătat că nu putea să fie altfel, odată ce se lucra tot cu aceiași oameni, de mult îmbătrîniți, raliarea lui Delavrancea făcîndu-se la o dată din viața acestuia în care el putea să aducă, desigur, un așa de mare talent
