ei aveau bunul simț de a nu vorbi literatură care, aceasta, a fost pentru mine totdeauna un lucru de ermetică intimitate, care cu greu se poate împărtăși altora de însuși făptașul ei. Venea pe acolo și cel mai bun elev al meu de atunci, Vasile Pârvan, care avea gînduri de viitor, a căror mărime și al căror succes strălucit nu le puteam bănui îndeajuns, și silueta lui fragilă a fost prinsă într-o fotografie a grupului pe care din nenorocire n-am mai putut-o regăsi. Un Slavici, cu ale lui romane bizantine, de o puternică structură, un Brătescu-Voinești, pe care nici nu-l văzusem vreodată, cu fineța unică a notațiilor sale psihologice, se adăugeau la cei fără un contact personal. Făt-Frumos se mai ținu un timp, pînă ce căsătoria lui Gîrleanu aduse pe ofițerul demisionat și fără mijloace într-o odăiță la doi pași de mine, așteptînd postul de secretar la acea revistă politică, Neamul românesc, de care directorul Sămănătorului nici nu visa. Iar, la Pesta, Luceafărul dlui Tăslăuanu, căruia d. Goga, încă necunoscut, îi da frumoase versuri iscălite N. Otavă (Octaviu-Tavi), urma de la sine același ritm. Așa încît, la capătul Istoriei poporului românesc în limba germană, puteam spune, în 1904, că toate trei revistele de tineret sînt în serviciul aceluiași ideal și urmăresc aceeași instaurare a unui nou și puternic crez, – lucru care mi s-a imputat așa de violent, deși el nu făcea decît să exprime o incontestabilă dar, e drept, pentru mulți neplăcută, realitate.
Dacă e vorba de „curent” care era, el nu trebuie căutat la Sămănătorul și osîndit deci ca „sămănătorism”. Originile lui erau mai depărtate; ele se află în Epoca, în L’Indépendance, în România Jună, în legătură și cu tradiția lui Eminescu, lui Alecu Russo, din care un capricios ofițer, Mărgăritescu, va da o bună traducere la tipografia mea, și a lui Kogălniceanu. Și, fără a se întrebuința nici unul din mijloacele unei abjecte demagogii literare,
