cel Mare, pe care, primă încercare de comerț, îl vindeam colegilor.
Băleanu nu era naționalist așa, ci credința lui, ascunsă, adîncă, gata de fapta pe care împrejurările nu i-o îngăduiau, se rostea la întîmplări numai, abrupt, ca o izbucnire fără a doua zi. Odată am fost marturi, noi, din întîia clasă, la apariția propagandistului antisemit și ultranaționalist, Polihroniade ori, cum scria el, Polychroniade.
Răsărise la Botoșani ca să agite doctrina lui, din cînd în cînd servită prin foaia Deșteptarea, pe care multă vreme am primit-o gratuit, mama ajungînd a-l cunoaște la Argenti, considerat ca șef al antisemiților locali. Văd încă seara luminată de scînteierile de aur roșu ale venețianei Teresa: Polihroniade, încă tînăr, rotunjor la față, puțintel bărbos, cu ochii unui om căruia nu-i displace viața, cetea poeziile sale, între care, în primul rînd, aceea închinată stăpînului casei:
Un amic cu suflet mare se uita la noi:”Tot cuvîntul fu de țară și d-ai săi eroi. […]
Și, pe cînd declama, ca la București, ceea ce uimea sfiala noastră septentrională, cu gesturi care nu se pomeneau la noi, aceste încrezute versuri neroade, o mișcare a mînii răsturna păhărele de pe tava pe care servitoarea aducea nelipsitele dulceți.
Polihroniade vorbise la școala Marchian, unde i se dăduse voie să ție o conferință. Foaia lui Bădescu a însemnat fără îndoială acest eveniment. Undeva, într-un colț, ascultam cea’ dintîi expunere de acest fel.
Sala clasei întîi, unde făcusem o așa de tristă intrare în studii, era plină de public supt lumina marii lămpi de gaz prinsă în tavanul înalt. […]
