Spre marea noastră mirare, Polihroniade a răsărit și la liceu, în clasa întîi, unde-și făcea lecția Băleanu, foarte bucuros să poată primi pe ilustrul poet și ziaristul de București – o, ce departe, în ce luminoasă aureolă, se făcea acest București, capitala, nouă numai de vreo douăzeci de ani, a unei țeri a cării facere o necunoșteam cu totul! ; din cîți erau în mediul acestei copilării a mele, așa de puțini fuseră pînă acolo, așa de puțini veniseră de acolo, vorbind altfel decît molfăitul nostru dialect ascuțit în i la sfîrșit și cu șușuiala unui c muiat slavonește, și nimeni nu ne vorbise de ce este la București, în mult mai mare, cu mult mai înalt decît Botoșanii noștri! Cîteva cuvinte întîmpinară pe oaspetele rar, al cărui meșteșug de vorbă făcu să se cutremure fereștile odăii. Apoi, după o îndoctrinare din care nu mi-a rămas nimic, o sărutare apăsată pe obrajii mei, cunoștință personală, îmi dădu pentru cîtva timp un prestigiu deosebit.
În total, era o rară ocazie de a vedea oameni din afară, – o altă vizită, afară de cîte un părinte îngrijorat sau de „popa Moisiu”, venit să-și pedepsească odrasla înaintea noastră a tuturora, fiind aceea a neamțului cu fonograful, de pe al cărui sul se desfăceau cuvintele, pe atunci neînțelese pentru noi. afară de Aizenberg din fruntea catalogului, viitor birjar cu un singur cal:
Der Graf von Luxenburg
Hat viel Geld verjuckt, juckt, juckt!
Ca urmare politică pentru noi – cari știam acum ce e politica, pentru că era de notorietate școlară că Savinescu e liberal, dar că Severin, Băleanu și alții sînt conservatori —, nimic. Numai școlarii de la”Marchian” continuau să se bată întîi cu dracii de pe zidul casei pustii a lui Holban pentru ca, la doi pași de acolo, să se desfășure spectacolul din fiecare sară al marelui duel între cel mai voinic școlar (de la șaisprezece ani în sus) și campionul israelit de la pităria vecină, înaintea unui numeros
