de o moarte misterioasă, cînd se scălda în Siret, la țară, unde dădea instrucție copiilor unui moșier. Dar ce om de energie și ce om de înțelegere! Între profesorii pe cari i-am găsit la intrarea în liceu, el reprezintă autenticul produs al satelor de unde venea. Nu era numai dascălul care avea interes pentru elevii săi, care făcea tot ce era cu putință ca să-i învețe, nu numai a scrie, cu o ortografie oarecum proprie, pe care a expus-o în Convorbiri literare – singurul dintre învățătorii noștri al cărui nume a apărut în vreo revistă —, călăuzul care mi-a vădit existența unei literaturi românești alta decît a cărților de școală, nu numai că era un gospodar, care-și va ridica, după datina strămoșilor țerani, în singurătatea sa, o casă chiar lîngă liceul cel nou, de care va fi vorba pe urmă, dar el avea o credință, și credința aceea și-o manifesta, hotărît, necruțător, brutal, oricînd și înaintea oricui. Avea scîrbă de „coconașul” care, în puterea situației sociale a familiei, înțelegea a fi tratat altfel decît ceilalți și, la apariția alintatului de acasă care venise tîrziu, glasul lui de batjocură, întovărășit de rîsetele clasei, se auzea tăios:”A, coconășelul! Ți-au dat cafea cu lapte? Ei? Cafea cu lapte…” Și figura de Heliade Rădulescu cu părul sur, uns, lăsat strașină, se lărgea într-un zîmbet larg, răutăcios, supt mustățile tunse ca la moșnegii din satul lui și din ochii spălăciți ieșea o scînteie de batjocură, pentru ca apoi un scuipat printre dinți să puncteze observația. Era în același timp un ireductibil naționalist pe o vreme cînd în localitate, afară de rarisime exhibiții școlare, din ce în ce mai părăsite, naționalismul se manifesta doar prin poeziile lui Scipione Bădescu, largă figură ardelenească, străbătută de mustața cu sfîrc, care, înfășurat în cravata înfoiată, părea că e gata oricînd să declame, după o petrecere cu vin bun, versurile înflăcărate ale primei sale tinerețe. Acasă, trăgeam la mașina de înmulțit, din însărcinarea lui Băleanu, Panegiricul lui Ștefan
