dorul și în dragul lor, el ne împarte mărunta monedă rusească de argint, al cărei nume îl aud încă în urechi: malenchi. Apoi, în lungul drumului, la stațiile unde portarul sunînd din clopot strigă numele stîlcit cu indicații nemțești, flăcăii bălani, roșii și grași se răpăd să taie cu șpăngile harbujii cărnoși cu care li se mai ostoaie setea.
Apoi, într-o zi, un strigăt de bucurie al mamei:”S-a luat Plevna!”
Pe cei cari au luat-o, cu așa de puțină deprindere și pregătire, cu un așa de mărinimos sacrificiu al tinereței lor, i-am cunoscut pe urmă de aproape: un ofițer și un soldat.
În cerdacul de fier al caselor lui Vasiliu Pîrgaru stă într-un jeț, cu cîrjile pe care le va purta apoi supțioară cu anii, îngrijit cu o nesfîrșită iubire de femeiușcă măruntă, slabă, cu imenșii ochi calzi, căpitanul rănit Dimitrescu; doi copii se zbenguie lîngă tatăl scăpat ca prin minune de la moarte: Romul și Ema, el un băiețaș blond, neastîmpărat; ea, icoana însăși a mamei sale. Zile întregi, nemișcat, ofițerul privește în zarea unde-i mijesc poate încă scenele de sînge de unde a venit. Mai tîrziu, cînd cu greu își poate mișca din loc piciorul străbătut de glonț, el povestește ziua de zbucium sălbatec, lovitura pe care a simțit-o numai ca o izbire surdă, ceasurile de torturată așteptare însetată în valea sămănată de morți.
Servitoarea noastră, bălaia Lisaveta, are și ea lîngă dînsa un luptător al războiului care abia s-a isprăvit. Uneori uriașul țeran e în odaia învățăturii noastre și ne privește, simplu, ca și cum n-ar fi vorba de dînsul și de o clipă ca aceea, de asalturile de la Grivița, de obrazul rătezat de schijă, de noroiul moale cu care ai noștri își acopereau din goană rănile – și, tot nu mureau.
Undeva, în nesfîrșite depărtări, mijește o lume încleștată în trînte sălbatece, în care baionetele împung și pumnii
