pe al cării prichici, alături cu ochelarii, erau, cînd Lamartine, cu care-și îmbălsămase tinereța, cînd atît de modernele, de revoluționarele Convorbiri literare. Dinții căzuseră, limba se împleticea puțintel, se apropiau de pacea veșnicei închideri ochii obosiți supt ochelari; urechile încetaseră de mult sarcina de a-l pune în atingere cu lumea din afară. Dar părul alb, barba creață, rotundă, lungul halat de tăietură arhaică făceau din acela care așa de greu se putea face înțeles o venerabilă înfățișare răzleață, rămasă dintr-o întreagă societate dispărută, afară doar de tot așa de bătrînul său amic Ghica Ghefal, cu care, în ‚anume rarisime zile, ambii în haine de pielea dracului, sure cu puchiței albi, ieșeau pentru o primblare la Copou, care, cu pașii lor mărunți, împiedecați, putea să ție cu ceasurile. Dar vremea cînd, prins din fugă, deveneam pentru cîteva momente lectorul fratelui bunicii mele, de atîția zeci de ani răposată și mie necunoscută, e încă departe.
Dar e sigur că în acea casă din Păcurari, unde poruncea de fapt – și cît de aspru! – soțul, funcționar la „starea civilă”, al fiicei postelnicului, femeie fără însușiri fizice, tîrziu și greu măritată, un Mircea, dintr-o familie de boiernași de la Tîrgul Frumos, am fost întîi atunci, la 1877.
Din dosul geamlîcului priveam șesul Bahluiului, pe care treceau vagoanele de marfă de unde răsăreau ca o perie deasă baionetele soldaților țarului.
Pe acești soldați i-am văzut pe urmă, cu ocazia celui dintîi drum la „moșu’ Manole” din Roman. În vagonul de clasa a doua, căci nimic nu ne-a putut desface din amintirea a ceea ce fusesem, a ceea ce ne cerea numele și legăturile noastre, în fața mamei stă un ofițer superior între două vrîste, cu barba în două părți ca a împărătescului său stăpîn. Are nevastă – și vorbește duios de casă – și are și copii rămași acolo, acasă, cu dînsa. De
