în ce privește cruciatele, revistei consacrate acestor studii, Revue de l’Orient latin, care continua Arhivele contelui Riant și a cării conducere o avea un spirit de o critică sigură și nemiloasă, pentru care fiece cuvînt era obiectul unor lungi examinări și eventuale discuții, Charles Kohler. I-am propus tipărirea acolo a materialului strîns ani de zile în acest domeniu și astfel, cu socotelile Caffei și Perei începeam, încă din 1897, seria lungă a Notelor și extraselor pentru a servi la istoria cruciațelor în secolul al XV-lea, care a apărut apoi, trasă aparte, în două volume, la 1889, al treilea, de origine mai mult raguzană, tipărindu-se la București. După cele dintîi numere cuprinzînd aceste contribuții m-am învrednicit de atenția cuiva, care nu era altul decît creatorul bizantinologiei în Germania, Krumbacher, și n-aș putea spune îndeajuns cîtă încurajare a tras cel care se trudea în zădar acasă la dînsul, între josnice invidii și intrigi pe care nu voia să le urmărească, de la o apreciare care venea de așa de sus.
Față de istoriografia din 1890, care continua, obosită, fără nici o dorință de a găsi noi informații și de a prezintă explicații noi, nu m-am gîndit un singur moment să proclam un crez de refacere, cum, la Lupta, preferasem să fiu socotit, de cronicarul teatral care-mi cerea teoria mea proprie, ca un om fără idei, decît să leg împreună cîteva propoziții doctrinare cu aerul cuiva care a descoperit ce nu-și închipuia nimeni că s-ar putea găsi. În toată lunga mea viață am avut un sentiment de fereală, un adînc dezgust, cu motive mai mult de estetică și de eleganță, față de dogmatismul greoi și pretențios pe care numai spiritele pedante, neputînd prinde ce e relativ, incapabil de a fi complect definit și de a fi exprimat printr-o formulă, una singură și fără greș, îl pot socoti ca un mijloc sigur de a găsi adevărul. Mi s-a părut că ai cu atît mai multe șanse
