de a te înșela, cu cît îți e mai strictă preciziunea afirmațiilor. Doar nesfîrșitele nuanțe ale stilului, cînd le posezi – și, dacă nu, de ce n-ai face matematici sau fizică? – sînt date pentru a exprima tot ce e gîcire, ipoteză, lucru de reluat, de discutat, de schimbat cît de mult în asigurările noastre. Orice privește pe am nu se poate îmbrăca decît în forme care să corespundă cu ceea ce în omul însuși e așa de aproximativ și de supus prefacerilor celor mai neașteptate și celor mai felurite. A trata sufletul omenesc ca pe un corp cristalin, care neapărat și oricînd înfățișează aceleași fenomene, lămurite o dată pentru totdeauna, e cea mai formidabilă dintre greșeli. El trebuie înțeles cu o nesfîrșită simpatie și redat așa încît să faci simțite toate tainele lui și toate îndoielile cui caută, cu multă delicateță și supt povara multor întrebări, să-l descrie fără a-l falsifica, să-l facă priceput fără a pretinde că nu mai e nimic de găsit într-însul.
Deci nu putea să fie vorba de o „școală nouă” în istorie, precum mai: tîrziu voi evita în literatură tot ce ar fi putut să semene că are acest caracter de înnoire voită, codificată și proclamată, pentru ca la capătul luptei să se creadă altceva decît ce fusese crezut, multă vreme, înainte de o asemenea „revoluție”; a pontifica era imposibil pentru un spirit accesibil tuturor ironiilor, care înainte de a fi rostite de noi se găsesc în natura însăși a lucrurilor.”Luptătorul” pe care l-au creat unii din puținii mei prieteni, adesea de o atît de superficială înțelegere, gata să mă aducă la unul din tipurile cu care sînt deprinși, n-a existat niciodată. Cum n-am avut pretenția să revelez crezuri neapărate și pentru alții, tot așa mi-a fost totdeauna peste măsură de greu să descurc cugetarea nelogică sau de o logică falsă a altora: pentru aceasta trebuie să-ți strîmbi însuți gîndul și aceasta, atît de greu pentru cel ce cugetă bine, îmi inspiră același sentiment de răspingere ca și contorsionarea organelor materiale ale corpului.
