chema mîndru strada Orientului și de unde veneau aburiri de cîrciumă, strigăte de bețivi și cîte un tîlhar care, supt pretextul că-mi aduce telegrame neexistente, ciocănea în mijlocul nopții la geamul de la intrare, ori, pe urmă de tot, în mai omenescul mediu al unei alei desfăcute din Calea Griviței și care, aparținînd fiului inițiatorului românesc în chimie, Alexe Marin, purta științificul nume al acestuia. Acolo era același popas, iar nu o adevărată locuință: un fotoliu cumpărat din singura moștenire a vieții mele, de la arhimandritul Varahiil Lateș din Mînăstirea Neamțului, fost ajutor al Mitropolitului Sofronie Miclescu, cîteva scaune despărechiate, un pat de fier și o masă de sufragerie reprezintau, pînă ce gospodăria chibzuită a soției mele a crezut că trebuie să se mai adauge ceva, mobilierul din casa unui savant român invidiat, a cărui lăcomie trebuia oprită încă de atunci de a se întinde prea mult. Cele dintîi scaune îmbrăcate mi le vor procura cei trei sute de lei pe lună pe care, scurtă, foarte scurtă vreme, mi le-a dat ziarul L’Independance Roumaine, cu care m-am legat printr-o colaborare care cere multe explicații.
Încă din anii mei de student, începusem contribuțiile, întâmplătoare, la unele reviste franceze, aceea de la Revue historique, îngrămădită de material francez, neputînd, firește, să continue (un articol despre niște scrisori privitoare la angevinii din Neapole în secolul al XV-lea mi-a rămas și astăzi în manuscris, așteptarea tipăririi dînd putința de publicare unui istoric italian). Dar Revue critique a lui Chuquet, unde de la Roncière îmi lăudase teza, îmi trimesese cărți pentru recenzie, și am putut păstra legăturile cu această importantă publicație mai multă vreme, pînă ce, cînd am arătat cum fusese alcătuit catalogul lui Tocilescu, am primit de la redactor înștiințarea, inspirată de oameni de la București, că după cît se pare, eu urmăresc răzbunări personale – și, neapărat, m-am oprit acolo. Dădusem însă două note, în legătură cu preocupația permanentă
