Tocilescu colaboraseră la dînsa, era o mare și îndrăzneață ambiție pe acele timpuri cînd se răzbătea încet și cu multe oftări, dacă nu voiai să începi cu o îngenunchere inițială prin care toate piedecile se puteau înlătura.
Am întîmpinat cu acest prilej opoziția categorică și, natural, foarte elocventă, a fostului meu profesor de trei lecții – una despre Molière, alta despre Napoleon și a treia despre asediul Vienei, cu hogea și cu haremul —, Nicolae Ionescu, care nu vorbea de obicei la Academie, dar nu putea să piardă această ocazie de a împiedeca un lucru compromițător pentru asociația științifică, pe dreptate atît de respectată. El făcu să se observe că a da tineretului beneficii materiale – nici nu știam că se plătesc șaizeci de lei pe coală – înseamnă a-l conrupe. A trebuit intervenția lui Sturdza pentru a frînge împotrivirea unui adversar așa de virulent în mijloacele lui de elocuțiune. Fiindcă era vorba numai de suma pe care Academia era expusă s-o piardă, el își aduse aminte că avea, ca secretar general, o retribuție de trei sute de lei pe lună pe care n-o ridica niciodată și pe care o puse la dispoziția celui care nici nu se gîndise a cere ceva.
O, cu ce bucurie m-am pus la lucru ca să tipăresc, cu îngrijită literă a lui Socec, pe hîrtia specială a colecției, rapoartele consulilor prusieni? Textul în limbi străine era observat cu atîta atenție, încît cred că nu s-a strecurat o singură greșeală de tipar. D. Bianu veghea să nu se lase prea mult spațiu între documente, ca să nu sărăcească bogata societate, și ce-am avut să îndur cînd erau o dată prea rar sămănate documentele și rezumatele mele! Mai-mai să ne oprim acolo, căci prea mă luase răpede, cum obișnuia cînd nu-i venise încă marea înțelepciune a vrîstei, energicul conducător de fapt al Academiei. Iar, pentru prefață, care a ajuns să fie un tratat de istorie economică, discret furișat acolo, ce n-am cercetat, scotocind de la Viena chipul, zugrăvit pe tabla unei firme de magazin,
