face nici o greutate. Era însă acuma în comisiune și Ioan Bogdan, și față de energia tînărului profesor vechile intrigi, care reîncepuseră, s-au oprit. Rămînea, e adevărat, întărirea de ministru a rezultatului dar, iată, în martie, eu fusesem profet: guvernul a căzut, și dreptul Petru Poni, care mi-a mărturisit mai tîrziu, cîndva în tren, că fusese, ca școlar tînăr, profesorul copiilor lui „conu’ Costachi Iorga” – bunicul meu – căruia fostul ministru, președintele Academiei Române binevoia să-i păstreze o amintire recunoscătoare, m-a confirmat profesor.
Acuma aflam că și la publicarea documentelor anume legături, deloc științifice și profesorale, cad greu în cumpănă. Dar, cît despre aceea, deși nu eram, și nu mă gîndisem vreodată a fi, pesimist, nu m-am făcut liberal. Amestecul în viața publică și politică era să-mi vie mai tîrziu numai, nu ca obișnuit mijloc de a parveni, nici ca o satisfacție de vanitate, ci ca îndeplinirea, cu multă luptă și multe suferințe, a unui categoric imperativ moral.
Întreruperea publicației mele, așa de smerite, de la început, m-a îndreptat, firește, către alte posibilități de a tipări și, pierzînd pe cîțiva ani sprijinul statului cu atîtea preocupații de partid și de clientelă, am nimerit, tot în 1897, la Academia Română.
N-a fost chiar așa de ușor cum îi este astăzi oricărui tînăr, chiar dacă a doua zi se va ridica, setos de faimă, în chipul cel mai grosolan contra celui care l-a recomandat, părintește și din toată inima. E adevărat că mi se primise în Memorii rezultatul multor cercetări, ca în Contribuții la istoria Munteniei, și era să mă lupt cu Tocilescu, pînă la trimeterea, pentru o ultimă somație, a neînduplecabilei ordonanțe a fratelui meu ca să recapăt pentru publicare Pretendenții domnești, cărora colegul meu înțelegea probabil să le dea o altă destinație. Dar să intru în colecția pe care Sturdza stăruia să o numească pînă la capăt”Hurmuzaki”, deși Odobescu,
