căci nota pe care a dat-o atîtor insuficiențe a fost relativ bună.
Bună a fost și aceea la limba latină înaintea frumosului, nobilului bătrîn Wachsmuth, la care totul era și impunător și așa de părintește simpatic. A părut că-l impresionează declarația mea, care se sprijinea pe o conștiință sigură, de mult întemeiată, că mă poate întreba din orice autor și în orice loc. A deschis pe Virgil, la Culex. Și, cu toată inițiarea mea relativ nouă, de-abia un semestru în germana vorbită, traducerea a mers destul de bine. Un singur lucru-mi lipsea: numele nemțesc al țînțarului, pe care, cu un zîmbet prietenos, mi l-a dat marele erudit, al cărui nume îl cunoșteam de mult din edițiile lui, pe cînd nimeni nu-mi vorbise încă de ce este și de ce poate Lamprecht.
A fost o adevărată cursă examenul la literatura franceză, unde mă credeam mai deplin asigurat. M-a împiedecat de a-mi aduna răpede ideile și necontenitul obiect de distracție care era însăși figura examinatorului: Birch-Hirschfeld, autorul unui foarte bun manual, splendid ilustrat, în acest domeniu, bătrîn slab, mărunt, avea o figură care reda în foarte micșorat pe aceea a lui B. P. Hasdeu. Mă plictisea, și-mi venea a rîde. Filolog mai mult decît istoric literar, avînd interes cu deosebire pentru vechile texte, el m-a întrebat de la început, și cu stăruință, despre acea viață a Sfîntului Alexie, care se crede așa de veche și de care, ocupîndu-mă pe urmă, tocmai din năcaz pentru această umilință, am găsit dovada că, tratînd despre un sfînt așa de caracteristic bizantin, la modă supt Comneni și urmașii lui imediați, și dînd Laodiceii numele impus de cruciați, de Liche, nu poate fi decît posterioară sfîrșitului secolului al XI-lea. La tot ce spuneam, adesea atît de vag, răspunsul era un continuu și dulce „sehr gut”. Ce însemna amabila apreciere, am putut afla pe urmă, cînd i-am văzut nota.
