Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 1- Copilărie și tinerețe.djvu/243

Această pagină nu a fost verificată

Dar toate aceste neplăceri, pe care, obișnuit să mă observ necontenit, atent și crud, să mă judec mai aspru decît oricine și să mă pedepsesc pipăind îndelung rana mîndriei, le-am simțit adînc, nu m-au împiedecat să capăt peste cîteva săptămîni nu diploma pe care ar fi așteptat-o prețuitorii „fenomenului” de la Iași – așa-mi zicea cutare din cele mai inteligente, dar mai corosiv glumețe din colegele mele de acolo —, dar una în care mi se dădea la teză o „dissertatio egregia” și la oral un „cum laude”.

Se pare că, mult mai tîrziu, prințul Ferdinand al României, asistînd la jubileul acestei Universități din Lipsea, unde și el fusese student, a fost surprins cînd în nu știu ce discurs s-a pomenit și numele fostului student de acolo care era acuma istoricul românilor și al Imperiului otoman în chiar marea colecție a lui Lamprecht. O scrisoare de necunoscut mi-a comunicat în vechea căsuță țerănească de la Vălenii de Munte această informație, care se poate să corespundă adevărului, deși n-am crezut că trebuie s-o verific.

De acum înainte aveam luni, multe luni, peste un an, libere înaintea mea, care-mi făcusem datoria față de stat și de umbra lui Iosif Niculescu, luînd, cum mi se ceruse, diploma de la Hautes Études și doctoratul german. În loc de un poate meritat concediu de primblare, m-am aruncat cu și mai multă pasiune în căutarea lucrurilor nouă despre acel trecut românesc pe care din inimă îl doream tot mai mare, capabil să-și găsească un rol, cunoscut și recunoscut de toți în vastul cuprins al istoriei universale.

La atîta mă gîndeam, literatura franceză din secolul al XIV-lea, cruciatele tîrzii căzînd acum pe planul al doilea.

De aceea am plecat la Dresda, unde știam că voi