un istoric al Parisului, pe care mi-l impusese referentul al doilea, Birch-Hirschfeld, care se declarase filolog romanic, dar fără siguranță în ce privește stilul francez curent. Și aici, unde nu erau Arhive de Stat, continuam goana după inedit, și în vederea istoriei cruciatelor tîrzii, pentru care era un oarecare material în manuscriptele din bibliotecă, dar mai ales pentru istoria românilor, care nu era specialitatea mea, dar care mă cucerise din ce în ce mai mult; am avut mare satisfacție găsind un volum din corespondența polonă a secolului al XVI-lea începător, Acta Tomiciana, pentru partea care nu fusese încă tipărită, și am îmbogățit cu extrase de acolo colecția la care țineam așa de mult.
Examenul de doctorat se făcea fără nici o solemnitate – Iașul apărea măreț în urmă! —, prin vreo cămăruță oarecare, de la profesor la profesor, cu un singur element de datină, fracul de împrumut, purtat pînă atunci de atîția, mai deștepți și mai proști decît mine, care înlocuia vechea robă medievală. Publicul nu era admis. Totul se petrecea simplu și iute.
Lamprecht și-a făcut plăcerea de a mă întreba tot instituții merovingiene, pe care, ascultător distras al lui Monod, preocupat el însuși, de altfel, de probleme relative la izvoarele înseși ale acelui timp, nu le prea știam, sau nu le știam mai deloc. Și istoria medievală a Germaniei mi-a cășunat numeroase și neplăcute surprinderi. Numai cînd m-am simțit pe terenul meu, în secolele la care lucrasem pentru cele două teze ale mele, cînd întrebările au lunecat într-acolo, am putut riposta la „ober nein” al examinatorului:”De data aceasta e însă ja, domnule profesor, am răspuns, știind ce spun. —Și de ce? —Pentru că mă aflu pe terenul meu, nu pe al d-voastră.” De fapt, știm așa de puțin și unde credem că știm mai bine! Probabil că și filozofia din capul cel bun și larg al lui Lamprecht ajunsese la aceeași, și tristă și mîngîietoare concluzie,
