numai în ziua examenului, afară de unul singur, Lamprecht, care luase asupră-și, după moartea bătrînului Maurenbrecher, teza mea.
Pe atunci ideile lui nu străbătuseră lumea și nu se discuta teoria succesiunii epocilor tipiste și individualiste, cu tot ce s-a adaus pe urmă la această linie dominantă, și nu se succedau volumele unei Istorii a poporului german atît de profundă ca gîndire și de neobișnuită ca formă. Nu se grămădeau în jurul celui de curînd sosit studenți de toate neamurile, în frunte cu japonezii gata să jure că în istoria lor națională, pentru care se comanda larg informația, toată concepția profesorului se verifică pe deplin. Masiv, cu osatura lui Luther în figură, aspru de o barbă rebelă, în ochi cu o privire a cării bunătate era amestecată și cu multă maliție, el s-a interesat de studiile mele franceze, de cuprinsul și de lacunele lor, reținînd pe acestea din urmă, și mă va întreba tocmai din domeniul lor. Nu gîceam ce relații voi avea pe urmă cu omul, de o așa de sigură și de prielnică memorie față și de un student atît de străin și de puțin pregătit în chestiile oare-l interesau pe dînsul mai ales, căruia pentru posibilitățile mele de publicare în limba lui era să-i datoresc așa de mult.
Ideea că alegîndu-mi trei materii după regulament: deci, pe lîngă istoria universală, limba latină și literatura franceză, la a cării cercetare în secolul al XIV-lea mă prinsesem, cum am spus, trebuia să și lucrez la o pregătire specială, nu-mi trecea prin minte. De altfel convingerea că la un examen e bine să te prezinți nu cu ce ai îmbucat atunci, ci cu ce posezi obișnuit și permanent, cu ce ți-ai însușit în adevăr și serios, o aveam și atuncea. Vremea mi-o petreceam deci în acele cîteva săptămîni de Lipsea numai cu facerea corecturilor, lacom așteptate, la teza a cării răspundere o simțeam așa de puternic încît telegrafiam îndreptări, scump plătite, revizorului francez,
