mi-o revede. —N-are a face. Așa se întîmplă cu toți străinii. —Dar nu pot jura! —Atunci mergi la Lipsea, unde se primesc tezele și în limba franceză și în oricare alta, și chiar în a d-tale. dacă este cine să ți-o poată ceti.
Și astfel am dăruit un creion de aur polonului, mi-am luat teza și timp de o lună de zile am tradus-o în franțuzește, luînd apoi – fără a-mi retrage actele, dezinmatricularea cerînd o taxă, și am fost deci dezinmatriculat din oficiu – trenul pentru Lipsea.
Dar lucrul cel mai de samă pe care-l făcusem la Berlin era altul, unul pe care-l începusem încă de la Paris, iarăși fără să mi-l fi cerut nimeni, ba chiar fără ca nimeni să-l fi aprobat și prețuit.
Împins de instinctul care leagă pe orice om sănătos de țara și de neamul lui, m-am trezit în Biblioteca Națională cercetînd catalogurile la secțiunea care privește Orientul european, și un fior de bucurie, mai străbătător decît acela care întovărășea și descoperirile cele mai neașteptate și mai frumoase în alte domenii, m-a pătruns cînd între „noile achiziții” am găsit scrisori de-ale pretendenților noștri domnești ca enigmaticul Ioan Bogdan pe vremea lui Henric al IV-lea și fiul lui, ba chiar de ale Domnilor din secolul al XVII-lea, în legătură cu propaganda catolică pe care ambasadorii regali o făceau la Constantinopol. S-a strîns astfel, pe lîngă recolta vastă în legătură cu teza mea, și un mănunchi de acte românești sau privitoare la români, pe care m-am grăbit să-l comunic – cui altuia? , lui Xenopol. Răspunsul, pe care l-am auzit apoi și oral, în aparițiile la Paris ale profesorului meu, a cărui fermecătoare tinereță de spirit se distra de orice: de jocul marionetelor care-l pasiona – cîte marionete nu le manevrase el ca istoric! – și chiar de ocazia ce i se oferea de a duce acasă supt ploaie pe o biată grizetă care nu-și luase umbrela – era descurajant, deși,
