chiar de atunci, descurajarea nu intra în obiceiurile mele:”Istoria românilor am scris-o eu; nu e nevoie să se revie asupra ei; caută-ți de istoria universală, unde te așteaptă, la Iași, catedra lui Nicolae Ionescu”.
Eu însă am perseverat și, ajuns la Berlin, am intrat, din capul locului, la Arhivele de Stat, unde, înaintea mea, cineva ocrotit de Zinkeisen, istoricul imperiului otoman, mai căutase numai pentru ineditele pe care le-a dat apoi în Tezaurul său: Papiu Ilarian. Ce de lucruri nouă îmi răsăreau în cale, pînă la uneltirile contra turcilor, cuprinzînd și planul de a prinde pe sultan, pe care Petru Rareș le făcea electorului de Brandenburg prin trimesul său! Atîtea alte lucruri veneau din epoca de cruciată modernă a lui Ioan Sobieski, regele Poloniei. Nu lipseau nici legăturile cu Prusia secolului al XVIII-lea, ca acel refuz al asprului Frederic Wilhelm I de a asculta pe nu știu ce spion moldovean. Dar aici, renunțînd să fîșîi din picioare la Geiger și chiar să asist la lecturile blajine ale lui Sternfeld, am luat răbdător, sistematic, toată corespondența de la Constantinopol a trimeșilor prusieni și m-am apucat chiar de lunga, greaua, obositoarea muncă, neplătită și nerăsplătită, și pînă la capăt, a copierii atît de folositoarelor rapoarte consulare din Iași și din București pînă pe la 1830, extrema limită îngăduită, de la care alții ar avea să continue azi, în loc să-și batjocorească predecesorii și ajutătorii. Nu pot spune îndeajuns ce mîndru eram privind materialul care se îngrămădise zi de zi așa de mult și a cărui publicare o așteptam cu o așa de firească nerăbdare, dar pot asigura că n-am mîncat în spectacole, primblări și aventuri, ca mulți alții, banii cu îngrijire economisiți ai binefăcătorului meu prin bursă Iosif Niculescu.
Fără regret am părăsit Berlinul. Nu lăsam în urmă nici un profesor de care să fi fost legat, nici un coleg german, dar absolut nici unul, pe care să-l fi cunoscut, nici o
