admirativ public tineresc, să spuie, vorbind ușor, mai mult decît „franțuzește”, că asupra bătăliei, asupra marii victorii inițiale din Pădurea Teutoburgică, a cării bogată bibliografie o dădea, nu se știe de fapt mai nimic. N-am fost mai asiduu la Ludwig Geiger, elevul și continuatorul lui Burckhardt, istoricul vestit al Renașterii, care îngîna prelung, oprindu-se la sunetul clopotului și în mijlocul unui titlu de carte, o poveste despre Rabelais,”Ra-pe-lé”, pe care o culegea din foile lipite de nas. De fapt, ca să spun adevărat, din cei trei cari-mi trebuiau, am rătăcit de vreo două ori la prietenul Richard Sternfeld, evreu sărac, pasionat de muzică, mare prețuitor al Franței, pe care o punea alături cu Anglia în prelegerile sale, dar ținîndu-se ca scriitor de angevinii din Neapole, de cruntul Carol I și de sfîntul lui frate, Ludovic al IX-lea: el îmi primise și teza de doctorat, pe care nu era s-o trec însă la Berlin.
Atîta contact cu universitatea, și o vizită inițială, după ce un coleg german îmi scrisese, văzînd că mi-o dictează în zădar, Gesuch-ul, cererea de înscriere, redactată, în formele inviolabile, pe coala de hîrtie cuviincios îndoită în două, ca în cancelariile ostășești din secolul al XVIII-lea, la rectorul care era venerabilul, încercatul și în alte lupte decît ale științii, Virchow. Foarte albul, uscatul, slabul bătrîn cu barba rotundă și șuvița de păr pe frunte, m-a contemplat prin ochelari și mi-a atras atenția asupra faptului, atît de penibil pentru vechiul liberal, adversar permanent, tenace, amar, dar fără noroc, al zeului care stăpînise pînă ieri, Bismarck – acuma vedeam prin Tiergarten, parcul iubirilor oprite, unde, spunea dra Döllen, suspinînd, trec prin umbră atîtea părechi, Părchen, pe miniatura cancelarului, bietul general Caprivi, pe care studenții îl conjugau: caprio, caprire, caprivi, capritum – că de un timp, printr-o măsură atentatorie asupra drepturilor, vechi de atîtea secole, ale universității autonome,
