wilhelmiană”, în ale cărei culoare nu se purtau studenții, strict distribuiți în timp și spațiu, manevrînd didactic la sunetul de clopot, neobișnuit în Franța, care-mi amintea mie de muzica analogă a bucovineanului „domnu’ Felix”, „pedelul” importat de bunul „dom’ Berlă”. Corecte, geometric perfecte, albe, curate, sălile de clasă, „auditoriile”, așteptau, cu studenți platnici, înscriși, prezintîndu-și pentru iscălitură foile tipărite prin care se documentau „semestrele”, ascultători tăcuți, impresionați în aparență, ai unui Lehrer, care de obicei își cetea cu glas egal, de o sonoritate profesională specială, un caiet. bine scris, bine cusut și bine păstrat, în margenile precis fixate ale unei oare, a cării trecere se sublinia de îndătinatele fîșiiri din picioare, cu efect irezistibil, ale ucenicilor.
Pe profesori, afară de unul singur și o singură dată, nu i-am cunoscut acasă, și nici la seminarii. Acea singură excepție m-a lecuit de dorința, sinceră, de a mai încerca. Era la istoria medie, și intrarea mea în odaia plină de tineri gata de război a fost semnalată prin căutături în care pentru fostul elev al unei școli franceze nu era desigur prietenie. Se analiza un text medieval și, cred, chiar din vremea cruciatelor, familiare mie, ba din secolul al XIV-lea care-mi era așa de cunoscut: proiectul de expediție sacră al lui Guillaume Adam. În mediul neobișnuit, o întrebare, ca la liceu, mi se adresă mie, și cum am slăbiciunea de a nu putea răspunde la somațiile prea imperioase, tăcerea mea m-a fixat vizibil în judecata acelei tinerimi studioase – „iată ce e școala franceză”, păreau să spuie douăzeci de ochi! —, pe care n-am căutat s-o mai revăd, mărgenindu-mă a-mi face la cursuri, mai mult sau mai puțin exact, „semestrele”.
Am fost o singură dată la bătrînul profesor ilustru Scheffer-Boichorst care, cu ochii aproape pierduți și cu atîta experiență în schimb, avea curajul, în fața celui mai numeros și mai
