erau mulți, aproape incalculabil de mulți, dar nu mergeam eu acolo unde-i puteai găsi cu grămada, neocupați, zgomotoși, gata să se înjure și să se bată, prin cafenelele în vogă din acest Cartier Latin, cu legiunile internaționale de tineri de toate națiile, unindu-se numai prin grija amărîtă a carierei și prin aplecarea către petreceri în tovărășia unui public feminin special, cu care omul însurat n-avea nimic a face. Cîte unul dintre bursieri se risca pe acolo, din curiozitate sau din patima de a juca tablele, și astfel Teohari Antonescu s-a găsit expus brutalităților unui institutor bucureștean venit pe sama lui, care-și pregătea doctoratul în drept.
Ne-am dus atunci la Legație ca să-i cerem intervenția. Dar personalul diplomatic, cam de vrîsta noastră, ne-a primit cu toată autoritatea pe care i-o dădeau înaltele lui funcțiuni. Ministru fusese Alecsandri, și locul rămăsese neocupat, interimatul fiind ținut de d. Nanu, a cărui asămănare cu președintele Carnot era în adevăr uimitoare. Dar pînă la d-sa era drum lung și, cînd l-am văzut, am căpătat numai neapăratele recomandații „să nu ne batem”. Izvorul de dreptate nu funcționa. Și, de altfel, niciodată de la Legație nu ne-a venit un sfat, o direcție, un îndemn. Și tot așa va fi și aiurea, la Berlin, C. Diamandy primindu-mă, cînd veneam să-mi reclam bursa, cu întrebarea:”Dar ce, muriți de foame?” Eram singura nație în care colonia, compusă mai mult de studenți, era lăsată cu totul de capul ei. De aici a rezultat că, la moartea lui Manolescu, marele actor, la moartea lui Kogălniceanu, care n-a supraviețuit ultimei lui operații, sicriul străinului a fost dus la gară în goana mare a unei trăsuri a pompelor funebre, fără ca, din sutele de tineri români, unul singur să fi fost acolo ca să aducă omagiul îndoliat al recunoștinții.
Așa singur am stat în acești ani de studii franceze, singur cu profesorii mei, cu lucrarea căreia în curînd
