d. Dianu și el student la latină, închis feciorelnic într-o odăiță totdeauna încuiată, din care un foc a făcut să iasă ca prin minune și o tînără ființă feminină. Ba chiar unul din fiii bogatului proprietar N. T. Popp din Craiova, venit pentru niște studii de drept. O dată am fost chemat într-un colț de Vaugirard, la un pension, ca să cunosc pe o domnișoară Poenaru Căplescu, care se cerea inițiată, prin insistențele mamei sale, în misterele limbii latine, dar nu eram om de angajat pe bani pentru preparații acasă, și nici bruna mea elevă cu ochii mărunți de șoarec nu înțelegea să-mi jertfesc timpul pentru dînsa.
Atîția… La secția istorică din Școala des Hautes Études, care se cere prezintată cu îngrijire pentru cît bine am luat eu de acolo, și nu-l pot uita nici pînă acuma, era numai un român, al cărui nume nu cred că trebuie să-l spun, un gras și oacheș oltean, foarte dibaci în a recurge la vechi cărți uitate și a face din ele teze nouă, foarte apreciate, lăudat fiind chiar că a căutat să învie cu talent opinii poate pe nedrept părăsite, și tot așa de dibaci în a muta pe cheiuri cărțile pe care voia să le cumpere, dintr-o lădiță în alta, cu prețul considerabil mai mic: mi-a spus de la început că el a venit ca să se pregătească pentru catedra pe care pe urmă mi-am permis să o ocup eu, iar el n-a ocupat nici una. Mai tîrziu numai, ca elev al Școlii Normale Superioare, unde Odobescu izbutise să-i capete un loc, a apărut Pompiliu Eliad, dar mediul cel nou a prefăcut foarte răpede pe fostul școlar al lui Maiorescu, sigur că va deschide drumuri cu totul noi în filozofie: n-au trecut decît vreo cîteva săptămîni și l-am văzut venind la mine foarte spășit, ca să-mi spuie că a căpătat o tristă dar folositoare convingere: că nu știe nimic și că trebuie să reia toate de la capăt. Eu, care n-aveam despre mine, cu școala mea din Iași, aceeași convingere, m-am raliat, firește, dar, de acuma înainte, pentru cîțiva ani, cu toată prietenia, la această convingere a lui.
Studenții români
