greci cu familie se distrau țupăind tocmai în ceasurile cînd lucrările date de profesori îmi cereau mai multă liniște, și mai-mai să se încaiere o luptă greco-română în momentul cînd, sătul să bat cu bățul în plafond, am ieșit pe scară somînd inamicul să se prezinte – și, el aparținînd elementului militar, m-am convins că e gata să ia însuși ofensiva. O nenorocită de sluguliță, înfășurată în hăinuțe negre, care apărea un ceas-două pe zi pentru a face curățenie, cu pretenția de a i se îngădui, supt pretextul că duce portocale acasă, să împuțineze provizia noastră de cărbuni puturoși. Nu știu unde mîncam înainte de a face, într-o locuință ceva mai largă și cu alt orizont, bucătăria acasă, dar duse erau pe luni de zile belșugurile moldovenești cu care, după torturile școlii, mă obișnuisem.
Societatea românească nu mi se recomandase, și eu însumi n-aveam cum și cînd s-o caut. La doamnele Lagier era însă un român, și ce zdravăn, masiv și serios român, viitorul doctor și general doctor Vicol, care locuia însă intermitent, anumite legături feminine răpindu-l cu săptămînile, grijii gazdelor. Ne vedeam foarte rar și cu dînsul. În hotelul mobilat din fața Sorbonei au descins apoi, pentru studii în altă direcție, vechiul meu coleg de clasă mai înaltă la Botoșani, Evolceanu, foarte hotărît să nu piardă timpul și muncind din greu la filologul Othon Riemann, pe care l-a pierdut în urma unui accident în Alpi; bun concetățean și prieten, care ținea contabilitatea exactă a datoriilor pe care toată lumea le făcea la economiile lui. Apoi, bucureștean din Giurgiu, plin de mîndria unei teze despre Cabiri și a laudelor lui Odobescu, Teohari Antonescu, mititel și slab, cu ochelari savanți, d. Rădulescu-Motru, pe vremea aceea complect boem în apucături – și Evolceanu era în măsură s-o știe mai bine decît oricine, – pînă ce, nesatisfăcut cu filozofia franceză, și-a luat zborul către un Berlin mai metodic și mai original,
