vază printre noi, cum nici o ochioasă studentă, nu cu totul tînără, care ne trimetea să-i găsim trăsură pe ploaie, invocînd pe „oncle Alecsandri”. Și, astfel, deodată, din orientalismul nostru provincial, în care se stinsese scînteia revoluționară marxistă, țîșniră accentele, de mult ridicate și recomandate de Bîrsan, ale cîntecelor naționale, trăgănatul Deșteaptă-te române, departe de sălbatecul, sfâșietorul strigăt al durerilor milenare, armoniosul Pe-al nostru steag al lui Ciprian Porumbescu, un Eminescu al muzicei românești, din care albanezii și-au făcut imnul național, și răscolitoarea de patimi Marsilieză.
Le-am cîntat destul și la congresul studențesc de la Ploiești, care a fost pentru mine o inițiare neașteptată într-o nouă lume, pentru întîia oară avînd prilejul de a străbate țara, pînă la curatul, românescul oraș, pînă la captivanta vedenie de învălmășeală și de lumină a Bucureștilor, despre care Fîntînaru, dus pentru o cură după mușcătura unui cîne suspect, ne vorbise cu entuziasm, spunînd că lașul, sacrul nostru Iași, nu e decît ca o mahala a acestei Capitale a României.
Lipsa de program, de ordine și de măsură, mult inferioară însă scenelor de mai tîrziu, îmbulzirea prin trenurile gratuite – dar și cu glume ca a hazliului, bătrîiorului Lazăr Teodorescu, avînd în buzunar un bilet de tren ordinar în accelerat, cerea conducătorului să-l ducă „așa cum scrie în biletul lui” —, jaful de prin gări, copilăriile care ne făceau să mergem prin prăvăliile ploieștene, răscolind marfa, ca să ne spunem apoi unul altuia: „uite, cînd ți-o trebui, de aici să cumperi”, coborîrea pe scări șubrede, cu sutele, în adîncul ocnei de la Slănicul Prahovei, întîlnirile la un coleg muntean cu o familie modestă, încîntată de hazul „moldoveanului” care, stricînd socotelile tînărului filozof blond Pompiliu Eliad, în luptă cu Stuart Mill însuși,
