conducea apoi la institutul Bolintineanu, în triumf, pe rumăna domnișoară a casei, acestea sînt numai amănunte fără mare importanță pe lîngă ideea țerii, a neamului, care se impunea direct, nu prin cărți. Ce era, pe lîngă această trezire de mîndrie și de putere, pretenția de superioritate a studenților munteni, altfel crescuți, de la cari cunoscusem la Iași numai ușorul despreț al dlui Mehedinți, totuși un sovejan din Putna, dar avînd gesturile, întorsătura de spirit a lui Maiorescu alături de naționalismul recent al Ligei Culturale, abia înjghebate de acești studenți, sau ochelarii albaștri de metafizician rutinat ai dlui Mihail Dragomirescu, în urmărirea unor concepții personale pe care nu le-a părăsit cu toată aproape unanima lor luare în glumă? Ori, alături, umflările oratorice ale Dobreștilor din Ploiești, „geanabetul” cel mare, care a apărut o clipă și bunul nostru conducător „micul geanabet”! Ori, iarăși discursul, cetit pe foi cu slova nesigură, a lui Kogălniceanu, membru în consiliul comunal din „urbea” cu Statuia Libertății, pe care, pentru a-l scurta îl pîrleam cu luminările noastre! Ori, îndemnul de a căuta într-un fund de stradă obscură pe zeul liberalismului local, neînduplecatul republican Grigorescu! Impresia de total era covîrșitoare. Cu adevărat pentru întîia oară ne simțeam români, români pînă departe de tot, pînă la Basarabia lui Dragomir și pînă în malul rîurilor largi care purtau în unde doina lui Grigore Bârsan. Crez statornic de o viață. Nu, nu, Fîntînaru n-avea dreptate: „cugetările de astăzi” nu sînt totdeauna „prostiile de mîne”…
Și astfel, a doua zi după licență, un drum mi se deschidea înainte, peste care eram singur stăpîn, unul pe care, total nesfătuit, eram să fac, și în ceea ce privește viața mea casnică, multe greșeli pe care, cum sînt socotelile teribil de exacte ale vieții, care nu ține samă dacă aveai sau ba ochii deschiși cînd ai luat o hotărîre, le plătești pe urmă cu multă durere.
