nu ne-a organizat pentru reprezintarea și apărarea lui. Dar dincolo de munți se judeca, la Cluj, supt pretextul plîngerii”Memorandului”, prezintat nu regelui Ungariei prigonitoare, ci împăratului legat de tradiția romană, urmașul „maicii” Maria-Tereza și al popularului Iosif al II-lea, procesul unei întregi națiuni. Era în cursul, în primul volum tipărit al lui Xenopol, era în unele sugestii ale dlui Găvănescul ceva care putea să contribuie la schimbarea sufletească pe care însă a determinat-o Eminescu. Și nu numai cel din poeziile alese de Maiorescu, care Eminescu și el însuși ar fi ajuns pentru această transformare, dar acela pe care, în Proză și versuri editate de Morțun de socialistul internațional Morțun, ni-l revelau, cu Influența austriacă și cu Făt-Frumos din lacrimă, cu Sărmanul Dionis, – fără să fi ajuns noi atunci la atît de folositoarea cunoaștere a articolelor lui din Curierul de la Iași, din Timpul, genială risipă de suflet în care era o întreagă doctrină naționalistă, de un caracter atît de românesc și individual, fără nimic din seaca frază pompoasă a patriotismului occidental.
Teodoru, drul Vasile Lateș, menit unei așa de triste soarte, cu întunecarea, apoi totala potolire a minții, poate și Grigorescu, frumosul și vigurosul Grigorescu, care avea un așa de mare talent de elocvență retorică, fuseseră încă pe căile socialismului. Liberalismul decolorat și compromis putuse prinde numai pe Fîntînaru, rămas complect izolat. De o influență a conservatismului unui moș Ventura, cumnatul lui Lascăr Catargiu, sau unor tineri boieri a căror frondă avea prea multă morgă „ciocoiască” pentru ca să ne poată influența, nu putea să fie tvorba: cu ce ochi ne uitam la aceia cari fuseseră prinși de interesul de castă: un Cananău, student cu funcție la Primărie, un Teodor Emandi, din Bîrlad, care nu se gîndea că-l așteaptă o carieră diplomatică; ei nu se bucurau, din această cauză, a aderenței lor politice, de nici o