a colegului și prietenului său de la”Junimea”. Dar cea mai mare și mai plăcută surprindere mi-a fost cînd, oprit pe stradă de Petru Missir, pe care-l cunoscusem doar la comisia de bacalaureat, am primit din mînile lui, fără alte explicații, elegantul volum, abia apărut, al Năpastei, cu această dedicație, perfect caligrafiată după obiceiul autorului ei, cu aceste rînduri de mîna însăși a mie necunoscutului Caragiale:”Criticului inteligent și conștiincios, care a binevoit a ceti întîi Năpasta și a cugeta asupra ei înainte de a scrie asupră-i”. Cu o astfel de prețuire acordată de așa de sus aceluia care avea încă obiceiul ca, înainte de a întîlni pe un mai mare decît dînsul, să-și verifice în gînd ce are de spus, pentru ca apoi să se întoarcă desperat, chinuit de remușcări pentru că a spus altceva decît ce era în stare, trebuia o vreme ca aceea, lipsită de orice obrăznicie, ca să nu scoată pe cineva din minți.
Pentru păstrarea unui echilibru sufletesc pe care nu l-a putut zgudui nici succesul unei licențe, pe care rigiditatea lui Densușianu n-a voit să mi-o acorde, mergînd și pînă la absentarea de la comisiune, în care a trebuit să fie înlocuit, și pe care ceilalți mi-au dat-o cu sentimente părinteștii, văzînd că din școala lor pleacă un om hotărît să nu piardă anii, pe care atunci îi credeam așa de puțin asigurați, ai vieții sale, nici banchetul oferit de profesori, unică onoare, pentru care mi-am aranjat cu îngrijire bretonul bogat și moale care-mi acoperea fruntea, banchet de la care d. Găvănescul, ca o lecție utilă de modestie, s-a abținut, și pentru rămînerea în cuviincioasa atitudine a cui are de întrebat încă mult lucrurile și oamenii, a contribuit esențial, ridicîndu-ne pe mulți sus, deasupra preocupărilor individuale și pasiunilor egoiste, binefăcătorul curent naționalist.
Nu ni l-a propoveduit nimeni, și nimeni nu ne-a înregimentat și
