de duioase versuri apăruse abia. Aceasta nu atîta pentru dînsa, pe care Miron al meu o văzuse la Văratec în retragerea unei îndoite văduvii, dar mai ales pe ideal de șubreda și blonda ei fiică Virginia, care era să fie soția nenorocită a nenorocitului Gruber, cît pentru acela către care mergea adorația întregii ei poezii, Eminescu.
Poetul fără păreche a fost pentru mine o revelație fulgerătoare, un strămutător subit, ca prin minune, în altă lume. Zorzoanele lui Alecsandri, comoda lui aplecare către diminutive, sentimentele lui atenuate ca pentru o serată de salon bogat boieresc, cu perdelele groase, fotoliile îmbrăcate în pînză și candelabrul cu luminările de spermanțetă, toată imitația, vădită și nedeplin asimilată a literaturii romantice franceze, se împrăștiau ca o magie elegantă înaintea realității, și misterios de dulci și sumbre de o dramă omenească sîngerătoare, la acela a cărui cultură era culeasă din toate izvoarele și îndestul de limpezită pentru ca valul ieșit dintr-o formidabilă topire să curgă sigur și strălucitor, într-o revărsare simplă, ca un șivoi de ape de la munte. Ideea se simțea ascunsă și supt cel mai cochet cîntec de iubire de spus la urechea celei îndrăgite și ea domina în puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfîșieri de suflet. Biruind greutățile unei limbi create din nou, aruncată în cuptoarele acestei trude intelectuale, continue, forțată să intre în cultul nou pe care-l impunea artistul nemulțămit veșnic de el însuși, prindeam fără voie, pentru a le păstra pe viață, rarile sonorități ale acestui grai în care fiece ținut românesc și fiece epocă istorică își aduseseră partea, precum aportul lor al tuturora se adunase, înviind vechile legende, și din toate încercările și suferințile se împletise biciul unei satire care sîngera lovind.
Dorința de manifestare, în care asigur că nu era nici o vulgară ambiție, nici acea puerilă vanitate care știe să
