găsească alte drumuri pentru o notorietate zgomotoasă, dar lipsită de orice valoare, ci sentimentul că am de spus ceva care nu s-a spus și care, așa cum mă făcuse firea și împrejurările, nu se poate spune chiar în același fel de alții, mă ducea și la alt contact sufletesc cu lumea decît acela pe care mi-l ușurase așa de binevoitor un Tiktin și spre care mă încuraja, nu fără a mă sili la preciziuni în citații, Xenopol, în casa-i unde începeau să se adune membrii unui cerc literar, pînă la consulul grec Kritikos – tatăl talentatului actor care mi-a întrupat apoi pe Alexandru, fiul lui Ștefan —, dintre favoritele triunghiulare ale căruia răsunau strigăte de admirație pentru „peisanele români cu cîntece de te stupefesco”. Ziarul mă atrăgea, nu bietul ziar de provincie al liberalilor din Iași, la care totuși conducerea o avea un poet adevărat, un literat de merit, I. N. Roman, de origine ardelean, frumos cap romantic supt cilindrul strălucitor, de modă atunci, și nici dogmatica foaie a junimiștilor, căreia îi dădea contribuții ascuțit personale d. A. C. Cuza, pe atunci un tînăr extrem de elegant, aruncînd de supt ochelari săgeți sigure de țintă bărbaților, pe cînd femeile erau dăruite cu expresia elocventă a unor complimente de marchiz, ci ziarul de polemică zilnică, aprinsă, necruțătoare, pentru altă politică, Lupta lui Gheorghe Panu.
Nu știu prin cine mi-a venit, într-o vreme cînd jurnalele nu se prea ceteau, cunoștința acestui puternic instrument de agitație, în care articolul directorului, în conflict cu însuși regele Carol, de al cărui chipiu întors pe dos și de a cărui brînză de pe domeniile regale era vorba atît de des, și fără îndreptățire, se deosebea printr-o logică strivitoare, într-o formă lipsită de orice eleganță și desprețuind tot ce poate adăugi strălucire. Poate că acel frate mai mare, care era pentru noi secretarul școlii, Teodor Vasiliu, Rachi, cum îi zicea toată lumea, entuziast adept al lui Panu și fidel membru al noului partid radical, care știa
