mare a verii un vînt de ciumă bătea asupra nesfîrșitei mulțimi pe drumurile sămănate de leșuri putrede. Oastea porni înnapoi spre Dunăre, și așa de răpede, încît la 11 Iulie Sultanul era în Adrianopol.
El lăsase în urmă, într’un noroc și fără multă nădejde, pe frumosul său tovarăș, Radu, căruia-i dăduse caftanul de catifea tesută cu aur, calul și steagul roșu ale Domniei nouă, pe care rămînea să și-o cucerească. În lipsa lui Vlad, el găsi ajutoare în tară. Într’unul din adăposturi, poate la Snagov, o ceată de Turci, trimeasă de dînsul, prinse, zăloage scumpe, o sumă de rude, femei și copii ale boierilor. Nu li făcu de alminteri nici un rău, și vorbi tuturora, de-a dreptul sau prin ștafete, de o stăpînire bună, fără călău și iără țepe. Se auzi în zădar la Constantinopol, pe la jumătatea lui Iulie, că și el s’a înnălțat într’o țapă; Radu se urcase numai în Scaunul lui Vlad, unde-i stătea, ce-i dreptul, tot așa de bine. Strașnicul frate încercă în zădar să înceapă o luptă. Toți îl trădase; Sașii din Ardeal făcură pace bună cu Radu încă în luna lui August; Ștefan din Moldova era un dușman. O singură scăpare rămînea lui Vlad: să meargă la Craiul Matias.
Acesta se urnia foarte greu. Ca să se suie pe calul său de războiu, el aștepta vestea sigură că Mohammed, cu care nu ținea de loc să se lupte, a și trecut Dunărea îndărăt. Încă la 15 Iulie, cînd nu se știa de întorsul Turcilor, el era tot la
