drumul ce ducea către Bîrlad. Polonii rămaseră singuri, împuținați, obosiți, avînd în fața lor pădurile negre, din care se înnălțau gemete de mustrare în noaptea răcoroasă de Septembre. Ei plecară a doua zi, fără biruință, fără pradă, fără pace.
Încă de la începutul anului se întîlnește lîngă Bogdan fiul său Ștefan, numit astfel după unchiul lui, Alexandru-cel-Bun, mai de grabă decît după Ștefan-Vodă cel tînăr, care orbise pe fratele său. Peste sese ani acest fiu de Voevod era în stare să înceapă războiu fără epitrop, să biruiască și să întemeieze țara. Deci în 1450 el își învăța meșteșugul de viteaz; el își destindea aripile la vederea largului avînt de biruință al tatălui său. Bogdan nu va fi lăsat pe singurul său fiu între zidurile de cetate care adăpostiau pe femei, pe prunci și pe bolnavi, — căci pentru lupte nu erau bătrîni pe acea vreme. Îl va fi luat cu dînsul, ca să-l aibă supt ochi, ca să-i deprindă brațul și să-i oțelească sufletul. Poate și la Tămășani încă, el văzuse fugind înnaintea steagului său steagurile dușmane; la Crasna el va fi călărit pe deal, în lumina roșie a zorilor, spre văile albe de neguri, și pieptul lui va fi sorbit cu sete înviorătorul văzduh al dimineții reci, străbătută de un vînt prevestitor al morții. Și inima lui va fi bătut mai răpede de bucuria chiotelor de triumf ce-i răsunau împrejur, acoperind plîngerile învinșilor căzuți pe pajiște, roșie de frunzele moarte și de sîngele viu.
În curînd el văzu cum țara întreagă se supunea
