părintelui său. Alexandru era poate în Hotin, poate peste Nistru, sărmană jucărie a împrejurărilor grozave. Încă înnainte de a se măsura cu Polonii, la 2 Iulie, din Suceava, Bogdan întărise legăturile sale cu Iancu-Vodă, făgăduindu-i și aceia că nu va urmări dobîndirea înnapoi a Chiliei, cum încercase fratele său Petru. Guvernatorul prăda în Serbia, mai sigur decît orîcînd de norocul lui și de puterile regatului. În Rusia lăsată fără pază, pe cînd cavalerii de acolo rătăciau prin Moldova după dușmanul nevăzut, se lăsase stolul de lăcuste nesățioase al Tatarilor, cărora Bogdan li va fi dat poate de știre că pe malul stîng al Nistrului stăpînii nu sînt acasă. Bogdan trimese cete din oamenii săi ca să vadă dacă nu se poate prinde Marinka și puișorul de Domn de supt aripile ei.
Aceasta ceru iarăși ajutorul nepotului ei, Regele. Deocamdată i se dădură daruri și făgăduiala că ea va fi bine păzită de căpitanul de Lemberg. Apoi, din adunarea nobililor Poloniei, Regele însuși, ai cărui soli fusese rău primiți de Bogdan, se îndreptă spre Rusia. Dar trei castelani singuri plecară spre hotare. Bogdan îi întîmpină la Camenița cu cereri de pace, și Polonii erau gata să scadă birul la 50.000 de galbeni. Învoiala se dezbătea încă în această cetate, cînd se înfățișă în tabăra Polonilor un om, necunoscut pănă atunci tuturora, care arăta un drum nou, mai bun decît orice pace pentru acei ce erau jigniți de stăpînirea lui Bogdan.
Fugarul se chema Aron, un călugăr poate; el se
