adîncite, se văzu venind, în tropotul mărunt al cailor de țară, Voevodul, lîngă care se strîngeau gloatele cu ciomege, coase și furci.
Polonii se temeau numai de pădurea Moldovenilor, unde înnălbise atîtea oase de cavaleri în războaiele vechi pe care ei le pierduseră. De stolul boierilor, Curtenilor și vitejilor, de mulțimea zgomotoasă a teranilor ce se îndemnau ca la o vînătoare de fiare, primejdioasă, dar dulce, ei nu se temură. Pedeștrii lor se împărțiră în opt cete, iar călărimea se strînse la un loc, pentru asalt. Boierii primiră ciocnirea, la care răspunseră, apoi, dîndu-se în lături, făcură loc țeranilor.
Atunci începu frămîntarea hotărîtoare. «Oastea Craiului», scrie cu durere un povestitor polon de pe acea vreme, Dlugosz, «pierdu mulți ostași». Pe rînd cei trei căpitani periră din fruntea ei, trei vestiți viteji ai Poloniei, și rîndurile se clătinau supt lovituri; din înnălțimea arborilor bătrîni săgețile se avîntau lacome asupra mulțimii obosite, care știa că dușmanul învins în această țară nu se mai întoarce acasă.
Dar Costea își scăpă prietenii. El aduse Romîni împotriva Romînilor. Aruncătorii săgeților fură vînați de pe ramuri cu alte săgeți. În ura lor veche, boierii se încleștară cu boierii. Văzînd că, data aceasta, cursa n’a oprit prada, Bogdan se făcu nevăzut cu aceiași răpeziciune cu care se ivise odată cu zorile. Umbrele serii îl înghițiră, și Costea, setos de lupte nouă, se înfundă și el în întunerec, pe
